GABRIELA CREŢAN, PREAMĂRTURISITORUL SAU CALEA CĂTRE „LINA ILUMINARE”*

„calea ce trebuie urmată întru revelarea divinităţii din inimă
este pentru artist munca sa, cazna sa expiatoare prin care
însuşi se „lămureşte”, se transsubstanţializează,
se preschimbă în „vasul plin cu miere” al graţiei dumnezeie“

Personaj charismatic, el însuşi Maestru şi Pater spiritual pentru discipolii săi, Cezar Ivănescu, poetul cu nume de împărat şi purtări villoneşti, îşi asumă o dată cu această carte dedicată lui Marin Preda misiunea primejdioasă de mărturisitor al adevărului.

Concepută sub forma unui colaj de texte aparţinând unor perioade diferite şi diversificate stilistic şi tematic, ea reprezintă o compoziţie mozaicată ale cărei părţi, supuse legilor secrete ale alăturării, se articulează armonic. Construcţia este ingenioasă şi şocantă, realizată fiind din mai multe tipuri de scriitură, de la pagini de exegeză sau de erudită meditaţie ce apelează adesea la înţelepciunea tradiţională, la texte de factură romanescă, amintind prin vehemenţă, sarcasm şi cruzime lingvistică spiritul célinian, de la pamfletul incendiar care-i poate face să roşească pe pudibonzi – în aceeaşi măsură în care îi lasă livizi pe cei care sunt ţinta atacului – până la paginile scrise „lin şi cumplit”, de cutremurătoare confesiune, în care artistul se dezvăluie pe sine în condiţia sa, magnificentă şi tragică, de fiinţă suferitoare. Notele alcătuiesc un corpus paralel, menit să detalieze, să întărească sau să amplifice arborescent semnificaţiile textului iniţial. Modulată astfel în funcţie de intenţiile fiecărei secvenţe textuale în parte, fraza este când amplă şi erudită, când sacadată, violentă şi explozivă reunind figura de stil livrescă şi invectiv, cuvântul rar de ceremonial şi limbajul frust, într-o înlănţuire derutantă pentru lectorii care nu sunt obişnuiţi cu savorile iuţi ale limbii vii.

Cezar Ivănescu scrie această carte – document, jurnal şi biografie spirituală – sub imperativul unei stări de necesitate: datoria de a depune mărturie pentru a împlini astfel un act – mântuitor – de adevăr. „A recunoaşte un lucru în adevărul lui intrinsec şi apoi a-l mărturisi ca atare, a nu-l perverti, deforma prin interpretare”, constituie scopul, formulat explicit, al acestei relatări. O atitudine plină de riscuri, căci într-o lume în care făţărnicia este legea de aur, iar oportunismul reprezintă o garanţie a reuşitei sociale, mărturisitorul va fi cu totul expus blamului public, etichetat ca nebun şi lăsat în seama îndoielnicei arte a psihiatrilor.

Adevărul pe care el îl divulgă este unul plurireferenţial, simultan interior şi exterior, descriind devenirea spirituală a artistului şi lucrarea sacrificială prin care acesta îşi transfigurează propria carne în verb şi „preschimbă abjecţia în muzică”, dar şi raportând despre lume, despre viaţa literară populată de inşi dubioşi, patibulari, de calibani şi escroci, de maeştri ai combinaţiilor şi de „mâncători de colive literare”, de „beţivani insolenţi, mediocri patenţi, soldaţi, popor, curve, tot ce vrei şi ce nu vrei.” Toate aceste confesiuni sau relatări sunt tutelate de prezenţa invocată a Maestrului care comentează, ricanează argotic sau se mărturiseşte el însuşi într-un dialog, prelungit peste timp, cu ilustrul său discipol şi fiu spiritual.

Această extensiune de teme şi motive face ca, pe parcursul cărţii, Cezar Ivănescu, el însuşi actant în scenariile evocate, să se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei conştiinţe morale –, pedepsitor sau „preaiubitor”, insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea „minţii lor piticoide”, artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru „lina iluminare”, truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel „ordo amoris” întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.

Alcătuită, aşa cum am arătat deja, pe mai multe nivele textuale, cartea trebuie însă considerată ca un discurs integral în care părţile consună, înţelesurile se întăresc reciproc şi, mai ales, se completează şi se explicitează. Nici relaţia maestru-discipol, nici acţiunile lor sau ale altora nu pot fi pe deplin lămurite în afara contextului social al epocii, după cum biografia interioară, mişcările sufletului nu pot fi cu totul autonome de evenimentele exterioare care alcătuiesc povestea unei vieţi. Pentru că toate se leagă de tot într-o inextricabilă reţea de cauze şi efecte, pentru că un fapt, fie el psihic sau ţinând de ceea ce obişnuim să numim realitate, este o rezultantă vectorială, această carte se cerea scrisă în felul acesta, care permite o continuă glisare de la o secvenţă textuală la alta. Si, în mod similar, actul lecturii va trebui să fie unul sintetic, de cuprindere simultană şi de recompunere a mesajului/învăţăturii transmise de Caesar ucenicilor săi şi tuturor acelora care au ochi de văzut şi urechi de auzit: posibilitatea transfigurării lumii căzute sub dominaţia răului, putinţa salvării de sine şi a purificării de omenescul degradat prin iubirea atotţiitoare îndreptată spre Dumnezeul cel ascuns sau spre aproapele (ce poate lua forma arhetipală a Maestrului, a bunicii Zoe, bătrână ca viaţa însăşi, a unei „blânde Walkyrii”, în acelaşi timp soţie şi soră, a mamei sau a vreunui companion de utopii şi de escapade livreşti). Iar calea iniţiatică, spune el mai departe alumnilor, calea ce trebuie urmată întru revelarea divinităţii din inimă este pentru artist munca sa, cazna sa expiatoare prin care însuşi se „lămureşte”, se transsubstanţializează, se preschimbă în „vasul plin cu miere” al graţiei dumnezeieşti. Lucrare înfăptuită cu râvnă şi deplină dăruire de către acela care, ferit de păcatul trufiei în faţa creaţiei sale, ştie că arta sa nu este decât un vehicul ascensional ce trebuie abandonat la capătul drumului, un instrument al desăvârşirii de sine cu ajutorul căruia omul în care s-a împlinit metanoia devine propria-i operă.

Prin aceste des-tăinuiri experienţiale, constituind registrul cel mai înalt al mesajului cezareic, poetul mistic al „rodului” îşi dezvăluie chipul de învăţător împărtăşind adepţilor o ştiinţă secretă: aceea a vieţuirii în truda iluminată continuu de conştiinţa prezenţei – întemeietoare – a sacrului.

Iubirea nu este însă, pentru Cezar Ivănescu, întotdeauna pură tandreţe, blândă exultare sau extatică duioşie franciscană, ea poate fi, în aceeaşi măsură, iubirea constrângătoare a unui despot (luminat) ce nu îngăduie nici o abatere de la imperativele ei categorice, sau se poate transforma în reversul său, în pornire mânioasă, în „scârbă şi urâre” în faţa sordidului omenesc. Nu există, în ciuda aparenţelor, nici o contradicţie în această schimbare de semn pentru că, pe de o parte, categoria antinomică a iubirii nu este ura, ci indiferenţa, detaşarea autistă, solitudinea narcisică, iar, pe de altă parte, pentru că iubirea evanghelică are şi chipul mânios al pedepsitorului care-i alungă cu biciul pe zarafii profanatori ai Templului. Aş vrea să nu se înţeleagă această analogie într-un sens encomiastic, ci doar ca o idee mai modestă şi anume că orice fiinţă omenească responsabilă are justificarea morală şi creştinească de a se opune, cu toată forţa curăţiei sale, imoralităţii. Cu atât mai mult cu cât răul are o putere endemică, se întinde ca scabia şi-i poate contamina şi pe inşii cu aparenţă mai „umanoidă”, practicând mersul biped şi deţinători ai limbajului scris, pe care-l şi exersează cu aplicaţie, inşi nu chiar decăzuţi în infrauman, ci numai vulnerabili, fiind ei ceva mai slabi în virtute. Într-o pagină memorabilă, care-i provoacă cititorului perplexitate, oroare, frison, Cezar Ivănescu descrie o reprezentaţie coşmarescă, interpretată parcă de umbrele preistorice ale cavernelor, în care abjecţia exhibată şi dejectată de unul dintre indivizii de faţă (care a „simulat sau a trăit de-adevăratelea o criză de zooantropie, a început să miaune, să latre, să behăie, să ragă, să chiţcăie, să cotcodăcească, să sâsâie, să cucurigeze fără întrerupere şi să-şi fascineze comesenii”) este trăită gregar, cu o intensitate a participării care declanşează în mulţi acelaşi început de metamorfoză, „căci urletul fiarei îi biciuia pe toţi ca o nuia a unei fabuloase Circe şi-i decidea să-şi intre în adevăratele lor piei de porci.”

Acest grup de texte care deconspiră „auditoriului” faţa ascunsă a unei societăţi de literaţi locuitori ai Mogoşoaiei sau ai unor diverse domicilii redacţionale, preocupaţi de cabale, de maşinaţiuni, de sforării realizate cu o desăvârşită artă a prestidigitaţiei, cultivând delaţiunea şi compromisurile – ruşinoase, dar aducătoare de beneficii – , orgia etilică şi prostituţia ca modalitate eficientă de consolidare a carierei literare, transformând Parnasul în „tractir” şi ranchiuna veleitară în mijloc de autoafirmare, aceste texte, spuneam, vor avea un efect de dinamită: autorul va fi poate pironit la stâlpul infamiei de mentalitatea comună a unui public îngenuncheat sub povara autorităţilor „en titre” (angelici şi „pupeşi” poeţi, academicieni şi chiar candidaţi la preşedinţie), ce nu pot fi atinse nici cu o floare fără a leza sensibilitatea mulţimii; după cum, la fel de bine se poate ca explozia să aibă un efect purificator, de ardere a prejudecăţilor şi de regândire polemică, singura în stare să reconstituie o imagine tot mai adecvată istoriei reale a literaturii române din ultimele trei decenii. În orice caz, în faţa conştiinţei sale, care este cel mai redutabil judecător, Cezar Ivănescu este absolvit; el şi-a îndeplinit datoria, a aruncat o mănuşă pe care adversarii, inamicii sau doar mai puţin amicii vor trebui, dacă îşi preţuiesc demnitatea, să o ridice. Până acum însă nici unul dintre virtualii interlocutori nu a făcut acest nobil gest.

Pentru aplicarea corecţiunilor menite să îndrepte moravurile, dar şi asimetria figurilor prea insolente, poetul urmează inspiratul îndemn al lui Baudelaire, care recomandă „tuturor celor care cred în raţiune şi au pumnul zdravăn” atacul în linie dreaptă – constând în acea admirabilă şi rară deprindere de a caligrafia citeţ pe prima filă a dosarului cu probe numele, prenumele şi renumele mişelnicului, o dată cu o bine cumpănită formulare – cât mai verde şi anticalofilă – privind regnul, specia, încrengătura cărora el le aparţine. Pe lângă faptul că se potriveşte cu firea beligerantă a autorului nostru şi cu pumnul său exersat în dispute pugilistice, lovitura directă are, în plus, avantajul de a fi o procedură de urgenţă cu o mai accentuată virtute pedagogică: ea porneşte din faţă, oferind cu onestitate posibilitatea unui contraatac, izbeşte în plină figură, retuşează un rictus neconvenabil, mută o falcă dezvoltată monstruos de o hiperfuncţie masticatorie şi trăncănitoare, zguduie, după necesitate, şi repune în mişcare rotiţele înţepenite ale maşinăriei cerebrale. Această formă de acţiune combativă are, deci, o dublă valoare: indicativă şi exemplară. Sunt înlăturate astfel dificultăţile de identificare a persoanei incriminate, frecvente în cazul atacului deviat după traiectoria curbă, sunt risipite eventualele confuzii privind motivele rechizitoriului şi, ceea ce este mai important, tot ce poate să pară pură anecdotică legată de un caz individual dobândeşte forţa semnificativă a unei parabole.

Există două posibilităţi de lectură a textelor-pamflet referitoare la culisele vieţii literare: una dintre ele va fi a lectorului superficial, avid de cancanuri şi întâmplări scandaloase – în care sunt implicate vip-urile, mărimile şi starurile de carton poleit ale epocii – , a lectorului care află o secretă delectare în spectacolul promiscuu al josniciei omeneşti dezlănţuite, care caută şi se opreşte la amănuntul picant, fie pentru că facultăţile sale de raţiune nu-i îngăduie mai mult, fie din cauză că meschinăria de fond a unora mai bine situaţi decât el constituie o justificare suficientă a propriei bicisnicii. Cealaltă formă de lectură necesită o oarecare subtilitate şi putere de metabolizare intelectuală a faptului brut, astfel încât situaţionalul, accidentalul, individualul să fie plasate într-o serie coerentă de manifestări asemănătoare – operaţie prin care ele capătă valoarea generală a unor indici de stare. Insist asupra acestei idei deoarece ea îmi pare a fi în acord cu intenţia autorului, care nu descrie situaţii particulare decât în măsura în care acestea se subsumează unei paradigme. Cu ajutorul unei asemenea grile comportamentele aberante ale unor inşi, mai mult sau mai puţin reprezentativi în sine, sunt observate în înşiruirea lor recurentă, dezvăluindu-şi astfel caracterul tipic disimulat sub aparenţa de hazard sau de capriciu individual.

Includerea într-o serie, depistarea apartenenţei la o clasă – de fenomene, evenimente, manifestări etc. – sunt procedeele inductive prin care Cezar Ivănescu îşi legitimează logic discursul său critic. El realizează, în acest mod, un fel de synopticum în care faptul izolat este integrat contextului/seriei capabile să-i întregească semnificaţia şi să-i confere validitatea unui enunţ general. Recursul la logică este o cerinţă conţinută cu totul în scopul propus şi urmărit; denunţarea cauzelor care întreţin „răul” din lume şi din firea omenească, mecanismele prin care el se autogenerează, formele-chipuri în care el se încarnează.

Pentru a nu rămâne o simplă descărcare colerică, oricât de motivată ar fi aceasta în plan subiectiv, pentru a se ridica la demnitatea discursului polemic, „critica distrugătoare” trebuie să fie, în mod necesar, întemeiată pe fapte şi, în acelaşi timp, suficient justificată printr-o prezentare riguros argumentată a „capetelor de acuzare”. Cezar Ivănescu respectă aceste două condiţii în rechizitoriul său, astfel încât cititorul nepartizan, cu un coeficient de inteligenţă satisfăcător, atât cât trebuie fiecăruia dintre noi pentru a gândi cu propria minte, va fi liber să judece singur, să ajungă poate la o concluzie mai tolerantă, dar, în nici un caz, nu va putea ignora „probele” care-i sunt expuse.

Atitudinea justiţiară a lui Cezar Ivănescu poate părea excesivă numai acelora care-l cunosc prea puţin şi nu ştiu că şi-a dobândit dreptul la severitate printr-o conduită morală ireproşabilă – proprie artistului care nu a făcut niciodată compromisuri, nu a fost înregimentat în nici o coterie literară constituită după criteriul interesului de gaşcă, nu a cochetat cu ideologia şi nu s-a îndoit servil în faţa puterii, fie ea politică sau literară. Intoleranţa sa este reflexul unei conştiinţe morale care nu se poate confrunta cu răul din firea omenească fără a-l deconspira, acest act având prin sine însuşi o putere restauratoare; pentru că, o dată numit, răul devine inteligibil, se încarnează într-un personaj omenesc, pierzându-şi astfel forţa diabolică.

Problema răului este gândită însă într-o perspectivă dublă şi complementară: acesta este observat în manifestările sale individuale – gesturi, comportamente, raporturi interpersonale – , dar şi integrat unei ordini mai înalte în care el dobândeşte atributul universalităţii şi se dovedeşte a fi imanent creaţiei şi creaturii. Din acest motiv, ar însemna să comitem o gravă eroare interpretând, de pildă, învinuirile pe care autorul le aduce confraţilor drept aversiuni personale, afecte resentimentare sau ca o simplă pornire spre răfuială care nu-i priveşte, în fond, decât pe protagonişti; căci situaţiile concrete, persoanele execrate (între care Cezar Ivănescu se numără şi pe sine, la fel de necruţător, uneori, în epitete depreciative ca atunci când îi afuriseşte pe alţii) nu constituie în fond decât exemple capabile să susţină această idee generală: a răului consubstanţial lumii. Această idee care revine obsesiv nu numai în cartea de faţă, ci mai cu seamă în opera sa poetică, îi moderează uneori vehemenţa acuzatoare şi, dacă nu este totuşi vorba de o absolvire deplină a vinovaţilor, se întrevede însă un alt tip de înţelegere, mai generoasă, compasională şi patetică, înclinată spre iertare.

Ceea ce nu poate fi totuşi iertat „acestei adunături de artişti, copii ai nimănui, întruniţi în ceva ce semăna şi a aurită colonie penitenciară şi a Casă de reeducare à la Makarenko, copii imaturi”, „copii singuri, pradă singurătăţii” este indiferenţa lor ucigaşă, iresponsabilitatea lor care, în ultimă instanţă, ia forma asasinatului.

Violenţa incriminatorie a discursului lui Cezar Ivănescu reprezintă în fapt o conversie a durerii profunde, viscerale pricinuită de pierderea tatălui, a tatălui spiritual, care nu este numai un substitut al părintelui biologic, ci primeşte o formă arhetipală, întruchipându-l, aici, pe pământ, pe Dumnezeul-Pater. Grozăvia crimei depăşeşte, de aceea, sfera mundană, capătă proporţii şi semnificaţii cosmice. (Şi, cred eu, aşa este drept să vedem moartea oricărui om, ca un eveniment care afectează întregul univers, în bine sau în rău; pentru că există, după cum spune Poetul, o „bună murire”, după cum există şi o moarte neiluminată, sporind întunecarea lumii).

Expunerea evenimentelor care au precedat moartea lui Marin Preda, articularea lor implacabilă într-un lanţ tot mai strâns în jurul grumazului său, descrierea „făptuitorilor” disimulându-şi răutatea, invidia, cruzimea, dispreţul sau indiferenţa sub grimase adulatorii, compun o succesiune de secvenţe – derulate când accelerat, când au relenti – , o serie nefastă ţintind spre o încheiere irevocabilă. Caracterul ei fatidic nu este dat de vreo întâmplare imprevizibilă, independentă de voinţa omenească, de vreun trăsnet jupiterian trimis de sus, ci, aşa cum ne spune Cezar Ivănescu, de calitatea convivilor săi, de degenerescenţa lor morală şi afectivă, de egoismul glacial cu care ei acţionează în momentele cele mai dramatice, când o paloare de rău augur acoperise deja obrazul lui Preda. Toate acestea fac ca moartea Maestrului să se înscrie într-un scenariu întru totul previzibil şi implacabil. Şi care reactualizează parcă scena mitică a uciderii Tatălui de către hoarda primitivă; petrecerea continuă, se înteţeşte orgiastic, luând aspectul unei întunecate sărbători în care este celebrat paricidul. Sau evocă reprezentări asemănătoare, de provenienţă livrescă, în care gestul – aparent inofensiv – al umplerii paharului se regăseşte în simbolul cupei întinse în care s-a turnat cucută. Spre deosebire însă de aceste categorii ale imaginarului care sunt miturile şi diversele genuri ale artei, păstrând totuşi întreaga lor încărcătură semantică, aici este relatată povestea unei morţi reale, suferită de un om în carne şi oase, o întâmplare cutremurătoare prin forţa brutală a faptului concret.

Nu ştiu câţi dintre cititorii acestei cărţi „admirabile” vor fi pregătiţi să accepte cu deplină şi netulburată luciditate justeţea poziţiei acuzatoare a discipolului imperial; scepticismul meu funciar lasă mult loc îndoieli. Căci este nevoie de o stare de limpezire a minţii care să filtreze gândul aluvionar impregnat de prejudecăţi, îngreunat de sofismele care ne apără înaintea conştiinţei noastre şi ne scuză greşelile faţă de semenul abandonat suferinţei; este nevoie de o stare vigilă şi receptivă pentru a recunoaşte un adevăr, în fond evident, acela că indiferenţa, nepăsarea, neglijenţa, chiar lipsite de intenţie ucigaşă, pot înfăptui un omor cu aceeaşi odioasă precizie ca orice armă sau unealtă mânuite cu premeditare şi ură.

Despre relaţia Caesarului cu Maestrul său, despre înalta protecţie pe care i-a oferit-o acesta în timpul acela mirific şi prea repede trecător al discipolatului, despre lecţia „pământirii” prin truda zilnică – şi silnică – îndeplinită înaintea mesei de scris, despre prietenie şi despre comuniunea mereu reînnoită în”discuţii de taină”, despre misterul indicibil care face ca două spirite să se oglindească unul în celălalt şi astfel să se recunoască, Cezar Ivănescu povesteşte pe larg în texte risipite, amestecate cu altele redactate pe un ton mânios de ieremiadă şi relatând despre dihonie şi „răzbeluri”, despre încăierări, gherile şi aiuritoare clovnerii scriitoriceşti, despre tot ceea ce alcătuia viaţa literară „privată” a unei epoci nu prea îndepărtate. Chiar şi atunci când nu intervine direct sau nu face parte din scenariul rememorat, ca, de exemplu, în cazul evocărilor din copilărie, al istoriilor de familie, al unor întâmplări petrecute înaintea întâlnirii cu Preda, chipul Maestrului rămâne prezent, vizibil parcă prin transparenţa paginii.

Relaţia Maestru-discipol, aşa cum este ea descrisă în carte, este însă una atipică. Din mai multe motive, aserţiunea lui Thomas Mann, conform căreia „un magistru este o personificare a conştiinţei de sine a discipolului”, nu-mi pare a fi adecvată în acest caz. În mai multe rânduri avem impresia că discipolul, cu toată tinereţea şi lipsa lui de experienţă, îşi depăşeşte profesorul, căruia îi dă lecţii de spiritualitate, sau pe care îl instruieşte chiar în domeniile mai dificile ale culturii; mai mult, îl iniţiază în arta curajului – aproape sinucigaş – , a asumării riscului, a înfruntării de unul singur şi cu mâinile goale a „haitei” dezlănţuite în atac. Lecţii de pe urma cărora Maestrul iese nu numai îmbogăţit spiritual, dar şi revitalizat, de parcă în interiorul lui s-ar fi operat un misterios proces de regenerare biologică; în plus, el însuşi se bucură de protecţie din partea discipolului său, astfel încât pare că fiul este acela care şi-a adoptat tatăl. De aceea, cred că este mai potrivit să vorbim despre o relaţie „tranzacţională” (în sens psihologic) implicând poziţii egalitare şi o egală distribuţie a beneficiilor spirituale, mai curând decât despre clasica diadă Maestru-discipol, ce presupune ideea – implicită – că o conştiinţă imatură este ajutată să se dezvolte şi să atingă deplina maturitate.

Relaţia, marcată puternic de transfer şi contratransfer – procese psihologice ce asigură coeziune şi solidaritate afectivă oricărei legături umane – este, în acelaşi timp, ambivalentă:”tatăl” este „protector şi castrator”, „ aliat redutabil”, dar şi „energofag”, reactivând astfel eternul conflict oedipian şi tendinţa „fiului” spre autoincriminare pentru o culpă fantasmatică. Să fie oare aici o cheie posibilă pentru înţelegerea disperării cu care pupilul îşi strigă vina abominabilă? – vina de a nu fi fost mângâietorul angelic al tutorelui său, paracletul şi „îngerul păzitor” care să-l salveze de răutatea fariseilor, dar şi de propria-i, atât de omenească, slăbiciune…

Pentru că semnificaţiile acestei cărţi nu pot fi epuizate într-un simplu articol de întâmpinare, voi mai încerca doar să reţin binevoitoarea atenţie a cititorului asupra paginilor ei finale reunite în Ultima verba; final care „încoronează opera”, anunţând o conversie spirituală cu adevărat creştină. Căci ura, mânia, dezgustul, turbulenţa interioară se limpezesc cu încetul şi se sublimează în atitudine compasională, rechizitoriul violent se transformă în meditaţie hamletiană sau în mărturie martirică despre „abisul de suferinţă” în care este aruncată făptura şi despre mila neputincioasă faşă de pătimirea aproapelui – despre mila care nu poate clinti nici un grăunte de nisip spre a schimba inexorabila lege care-i alege mereu pentru jertfă pe cei blânzi şi nevinovaţi.

O lumină crudă este focalizată de Cezar Ivănescu asupra propriei persoane, dedublată în chipurile , aşezate faţă în faţă, ale acuzatului şi judecătorului; acesta din urmă formulează verdicte de vinovăţie la fel de severe ca atunci când alţii au fost cei judecaţi, impune o purificatoare penitenţă constând în chiar actul mărturisirii, recunoscând însă, după dreaptă măsură, înalta spiritualitate a „greşitului nostru”. Căci o gândire lucidă va trebui să fie ferită atât de păcatul orgoliului, cât şi de umilinţa ipocrită şi să păstreze vie ideea deplinei sale superiorităţi, chiar atunci când îşi cercetează, cu sporită exigenţă, făptuirile.

În acelaşi timp, o strălucire mai blândă este proiectată asupra unor personaje repudiate adesea pe parcursul cărţii, de parcă, printr-un act compensator, jumătatea de umbră a unui obraz s-ar întregi cu partea ei luminoasă, iar bilele albe, socotite acum la sfârşit, s-ar dovedi, spre mirarea multora şi chiar a socotitorului, mai numeroase decât cele negre.

Discordiile, declaraţiile ostile, injuriile, vorbele otrăvite sau doar pişcătoare sunt redimensionate prin aşezarea lor în contextul întâmplărilor mărunt omeneşti; privite astfel, de pe o poziţie reflexivă mai înaltă, ele se relativizează, îşi diminuează importanţa sau îşi dezvăluie chiar întreaga futilitate.

Tulburătorul final al cărţii anunţă o devenire întru înţelepciune, prin trecerea de la revoltă la înţelegerea adâncă şi permisivă, când gestul mâinii ridicate spre a arunca anatema se preschimbă în smerită mişcare de închinare; pregătind astfel „lina iluminare”.

*Publicat în Adevărul literar şi Artistic, nr. 341 din 20 octombrie 1996, Bucureşti

GHEORGHE GRIGURCU, POEZIA LUI CEZAR IVĂNESCU

„S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contraofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei.“

Regim abuziv prin excelenţă, comunismul urmărea, în chip aparte, mistificarea originilor. Tot ce ţinea de trecut li se părea ideologilor săi suspect, întrucît risca a-i da în vileag lipsa de inserţie organică în evoluţia omenirii, altfel spus legitimitatea. Cînd nu putea fi falsificat în atelierele propagandistice, producătoare de rudimentare răstălmăciri pe bandă rulantă, trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat era pur şi simplu aşezat între parantezele unei tăceri obligatorii. Se urmărea astfel nu doar instaurarea unei amnezii colective, ci şi tăierea rădăcinilor vieţii spirituale. Cufundarea într-o beznă a conştiinţei din care puteau fi modelaţi cu uşurinţă roboţii orwellieni, purtînd funesta etichetă a „omului nou“, dezumanizat.

Cu mare optimism, Mircea Eliade întrezărea, totuşi, zarea unei salvări: „Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou mod de a fi şi să provoace în planul creaţiei culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale descălecarea de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a tătarilor. (...) S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contraofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei.“ În planul creaţiei literare, prognoza lui Eliade, din 1953, avea a se confirma, pînă la un punct, prin apariţia, într-un val impozant, a scriitorilor ce s-au putut manifesta graţie aproximativei liberalizări îngăduite de autorităţile totalitare, în jurul anului 1965.

Simptomatic, aşa-zişii poeţi şaizecişti se străduiesc a da înapoi acele ceasornicului istoric, mutate în chip arbitrar de zelatorii utopiei roşii, reînnodînd legătura cu tradiţia, în primul rînd cu cea a poeziei interbelice. Dar la nici unul dintre ei recuperarea originilor nu atinge intensitatea ardentă pînă la dezlănţuirea vizionară pe care o înfăţişează lirica lui Cezar Ivănescu. Reprezentant al valului secund al poeziei în chestiune (a debutat editorial în 1968), acesta n-a avut şansa unei rapide instituţionalizări precum exponenţii primului val (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe etc.). Poate şi pentru noutatea izbitoare a producţiei d-sale, cu nimic specific îndatorată poeţilor noştri dintre cele două războaie, abruptă ca o stîncă spre care nu există poteci. Împrejurare care-l face, fireşte, mai enigmatic, mai incitant pentru critica ce, neputîndu-l încadra lesnicios într-o serie sau într-alta, e nevoită a-i glosa în primul rînd originalitatea.

Cezar Ivănescu porneşte de la o concepţie străveche, orfică, a creaţiei, care afirmă împletirea lirismului cu cîntecul, statuîndu-i un sens oracular. Dacă celebrul bard prehomeric, trac de obîrşie, căruia însuşi Apolo i-ar fi dăruit propria liră, era atît poet cît şi cîntăreţ, să nu uităm că Euterpe inspira deopotrivă poezia lirică şi muzica. Iniţial, poezia a fost cîntare nu doar la figurat, ci şi la propriu. O creaţie fixată în melos înainte de a fi fixată în literă (scrierea riscînd a produce alienarea gîn­dului genuin, conform opiniei lui Platon). Nu întîmplător, Cezar Ivănescu dă spectacole de poezie cîntată, cu acompaniament de instrumente muzicale, împrumutînd stihului vocea sa de-o armonie virilă, de un patetism dominat. Spectacole în care (am avut prilejul de-a asista la unul dintre ele, desfăşurat în incinta catedralei medievale a unui burg transilvan) solemnitatea se împleteşte cu impulsul senzual, ambele sublimîndu-se în coloana sonoră a unei creaţii indisociabile. Acestui gen de reprezentaţie mixtă, ce reînvie o veche modalitate pierdută în Galaxia Gutenberg, îi cores­punde următorul text galant-trubaduresc: „!Alba mea Soţie/ Soare tămîiet/ doar din şapte-n şapte/ zile te mai văd;// sîngele ca apa/ seacă subt blestem/ îmi îngheaţă gura/ cum să te mai chem?// ! Alba mea Soţie/ Soare tămîiet/ doar din şapte-n şapte/ zile te mai văd,// Alba mea Soţie/ Soare tămîiet/ doar din şapte-n şapte/ zile te mai văd!// ! patul nunţii noastre/ alb şi neatins/ ca pămîntul iarna/ subt zăpezi cuprins// şapte nopţi într-una/ nu-l cunosc şi nu/ mă mai vrea ca pînte-/ cu ce mă născu,// şapte nopţi într-una/ nu-l cunosc şi nu/ mă mai vrea ca pînte-/ cu ce mă născu,/ Alba mea Soţie/ Soare tămîiet/ doar din şapte-n şapte/ zile te mai văd!“ (Treapta a patra, a Rodului „Copilul Bătrîn“).

Aspectul repetitiv, utilizarea refrenelor au, desigur, rostul de-a aduce obsesia afectivă la treapta incantaţiei. Dar poetul descinde mai adînc în temporalitatea sensibilă, delectîndu-se cu tonalităţi aspre, arhaice: „! rogu-mă, rămîi aici,/ Doamne, nu pleca,// la cer să nu te ridici/ Doamne, nu pleca// că stă peste noi Moartea,/ Doamne, nu pleca,// Moartea toată-i la hota-,/ Doamne, nu pleca...// dacă pleci ne-om dare foc,/ rogu-mă, mă rog!“ (Doina „La margine“). Avem a face aci cu un prototip al verbului poetic, cu articularea sa in statu nascendi, în zorii producţiei artistice pe care o înregistrează folclorul. Melancolia ţărănească e surprinsă în filonul său intrinsec, la răscrucea Erosului cu Thanatosul, precum o primă derută a spiritului, într-o mixtură de prospeţime şi epuizare, de pătimire primară şi precoce rafinament: „!ţi-ai crescut parcă anume/ părul cel mai lung din lume/ ca-ntr-un giulgi să-ţi ţii într-însul/ trupul tău curat ca plînsul/ lin pornit şi-ncheiat lin/ ca-ntr-o şoaptă de amin...// eu de-acuma ţi-s străin...// nu mai vii şi nu mai vin/ să mă-mbăt de sfîntu-ţi vin/ unde-i vin găsesc venin/ eu de-acuma nu mai vin// unde vin găsesc venin...// nu-i mai şti nici cui mă-nchin,/ pe ce perină mă-alin,// nu-i mai şti cum mă clatin/ ca frunzuca de arin,/ nu-i griji pe unde-nsăr/ ca o mumă-ntr-adevăr/ nu-i griji pe unde-nsăr...// unde-nsăr, cu Moartea-nsăr/ Muma celui mai lung păr,// unde-nsăr, cu Moartea-nsăr/ Muma celui mai lung păr!“ (Doina „Părul cel mai lung din lume“).
De la Arghezi n-am mai avut atari probe ale paradoxalei logodne dintre elementar şi complex, dintre simplitate şi subtilitate, ca o necăutată strigare a sufletului. Numai că aci simularea oralităţii cedează pasul unei retrăiri, unei experienţe emoţionale similare cu cea care i-a dat naştere. Dacă autorul Cuvintelor potrivite era cu precădere scriptic, făcînd să ţîşnească izvorul primitivităţii din literă, Cezar Ivănescu e un oral care îşi scoate efectul din cuvîntul pus pe melodie, descătuşîndu-şi propria sa muzică în atmosfera unei arte sincretice. Contemporanul nostru are astfel aerul nu de-a crea după calapoade folclorice, ci de-a produce el însuşi folclor. Cezar Ivănescu reprezintă cazul rar al unui producător de folclor capabil a descinde cu maximă naturaleţe de la condiţia de poet cult la cea de poet oral, aşa cum o persoană aflată în transă, s-ar transpune în îndepărtata-i copilărie.

Aspiraţia spre primordii e o aspiraţie spre totalitate. Încercînd o reconstituire, autorul Rodului năzuieşte la o sinteză, la un amestec al temelor lăuntrice şi al procedeelor personalizate, cu altele, de ordin obştesc, care să sugereze un tablou al lumii, în ameţitoarea-i textură de contradicţii, în dialectica sa bolborositoare cum gura unui vulcan gata de erupţie. Solitudinea sa nu e un scop în sine, ci un mijloc, un instrument al sublimei revanşe asupra dezamăgitorului context universal. Aidoma lui Cioran, Cezar Ivănescu ar putea scrie astfel: „Singurătatea va înceta să fie sterilă cînd prin ea lumea va fi a noastră, cînd o vom înghiţi în disperatele noastre elanuri. Ce rost are toată singurătatea noastră dacă ea nu e suprema cucerire, dacă prin ea nu învingem totul? – Ne aşteaptă, fraţilor, cucerirea supremă, ultima verificare a singură­ tăţilor noastre. Lumea aceasta trebuie să devină a noastră, a celor mai singuri, a acelora care trebuie să recîştige viaţa! Pierduţi sîntem dacă nu vom recîştiga tot ceea ce am pierdut, dacă nu vom recîştiga totul.“ Acest „tot“ este dibuit, iniţial, în sfera datelor obiective, prin mixarea timpilor şi a culturilor într-un rezervor comun de referinţe. Din mitologiile elină, hindusă, biblică, din antichităţi, medievalisme şi neaoşisme, Cezar Ivănescu prepară o pastă unică de care se slujeşte mereu. Nici o urmă de pedanterie, cu toate acestea în discursul d-sale, ale cărui elemente sînt în mai mică măsură conceptuale decît emoţionale şi plastice.

Poetul dă impresia a-şi traduce tumultuoasa simţire în mai multe idiomuri: „!Fericit ca yoghinul în milenara pădure/ în vasul ales al fiinţei mele/ ca untdelemnul unduit-ai Rimaya:/ ştii Nirvana cărnii mele/ vasul cel ales lumina/ orgoliul umilinţei: yoghin fericit:/ mai rezistă un perete subţire/ pieliţă feciorelnică amară ca migdala/ virginitatea singurătăţii nubilă/ îţi strînge degetele pe ochi/ risipindu-ţi în urechi/ un pumn de melci: ghici cine-i?/ Maria dar Maria din Magdala/ mult îţi va ierta căci mult o ai iubit – /greu atîrnă gurii tale/ Timpul – lacătul impudic/ roşie gura ta îndură centura/ castităţii“ (Agamemnon „Rimaya“).

Nu mai puţin compozit în încleştarea sa de antinomii, în decurgerea sa frămîntată, antrenînd o diversitate de ipostaze morale care ating Destinul, Nimicul, Nemurirea, ni se înfă­ ţişează universul interior propriu-zis al poetului. E un etalon al vieţii care se îndărătniceşte a se perpetua, al cosmosului care, tulburat prin fenomenul individuaţiei, doreşte a se reintegra în sine: „!cunosc o Ţară-n care pasiunile oame­ nilor au o violenţă egală cu ştrangularea, de multe ori pentru lucruri şi fiinţe infinit de nimica de parcă ar vrea să arate odată-n plus ingratitudinea unui Destin, infimitatea dimensiunilor unei lumi în dezacord total cu sufletul lor şi de asemeni bunătatea lor infinită care se dăruie cu bună ştiinţă chiar nimicurilor decît Nimicului, al căror aer furibund îţi dă senzaţia că nu te afli printre indivizi trăind pe coaja pămîntului ci închişi ermetic în pămînt trăind o viaţă care e o supravieţuire a propriei morţi şi de acolo inimile lor bat cu teamă continuă să nu se spargă“ (Agamemnon „Memorial“).

Lascivitatea se întîlneşte cu extincţia prin intermediul amărăciunii (al dezolării existenţiale, ca spontană „filosofie“) care mediază dramatic între extreme. Absolutul năluceşte în articulaţiile contingentului, în acelaşi anevoios proces al redobîndirii întregului refuzat: „! şi senzualitatea caută eterul purificat ca un condor moartea senzualităţii injecţie balsamică în trunchiul unei efuziuni mai generale“ (Agamemnon „Zile“). Însăşi moartea se relativizează prin ascensiunea eliberatoare a trăirii purificate, „metafizice“, sub bolţile plenitudinii: „!nu e peren gustul cărnii/ nici inima nu e atît de/ glorioasă cît credeam: se/ domoleşte fără motiv; vorbim/ apoi de o moarte fizică oh ca/ şi cum ar Exista: prin ganguri/ igrasioase temple aurii lucitori ochii/ defuncţilor răsar: seminţe/ zadarnice pentru un Pămînt/ Eliberat într-o chietudine/ metafizică!“ (Agamemnon „Prefaţă“).

În acelaşi timp însă fiorul dispariţiei e abordat pe un temei robust, poporan, într-un duh carnavalesc, licenţios. Bardul pare a răspunde propoziţiei marchizului de Sade, după care: „Nu există mijloc mai bun pentru a ne familiariza cu moartea decît acela de a o asocia cu o idee libertină: „!ai mei au fugit de tine/ dar tu ai fugit mai bine/ dar tu ai fugit mai bine/ moartea peste tot,/ moartea peste tot!// !hai, încearcă şi cu mine/ ca să vezi dacă fug bine;/ ca să vezi dacă fug bine/ Moartea peste tot,/ Moartea peste tot!// !hai, mă fugăre, curvană/ că sînt tot un plîns şi-o rană,/ hai, mă fugăre, curvană,/ Moartea peste tot,/ Moartea peste tot!// !hai, mă fugăre, curviţă/ să-mi pupi dulcea mea guriţă,/ hai, mă fugăre, curviţă,/ Moartea peste tot,/ Moartea peste tot!“ (Doina „Moartea peste tot“). Abordarea frivolă a teribilei ameninţări reprezintă o exorcizare temperamentală, jovială, care presupunem că i-ar fi plăcut lui Creangă, dar şi lui Eminescu...

Aşadar nimic nu e lăsat la o parte. Tentaţia eului însingurat de-a „recîştiga viaţa“, de-a înfăptui „cucerirea supremă“ a lumii, îmbrăţişează toată gama omenescului, mobilizează toate corzile trăirii, într-un nesaţiu al totalităţii vizionare care să reflecte totalitatea cosmică. Cu cît solitudinea e mai apăsătoare („singur lingîndu-mi lacrimile/ mi-au plăcut întru atît de mult/ că am ştiut acolo cum să fiu singur:/ în aşa fel singur!“), cu atît e mai puternică dorinţa de-a o dizolva în experienţa Întregului, evident impură în deznădejdea ei, tragică pe cît de hilară, sub steaua inevitabilă a damnării: „!dară şi dară noi sîntem blestemaţi/ că ori ne vine a plînge ori ne vine a rîde/ şi sfărîmăm în bucăţi ca tămîia/ echilibrul de aur proporţia de aur/ regula de sînge:/ numai Moartea surîde – / şi noi şi noi Desperados/ numai Moartea plînge –/ şi noi şi noi Desperados!“ (Agamemon „Sfinţirea de amiază– a unei zile“). Sub unghi religios, Cezar Ivănescu pendulează, previzibil între credinţă („!nimeni ca mine, Doamne, nu te ştie, ca mine nimeni, Doamne nu ţi-a dat/ spirit şi suflet, trupul carne vie, mai mult ca Fiul Tău crucificat,/ de-aceea laudă-ţi aduc eu æie, în vecii vecilor fii lăudat“) şi un patetic scepticism („!la margine de lume unde Tatăl, Părintele din ceriuri ne-a uitat,/ şi unde Maica noastră cea Fecioară, cu zîmbet de lumină increat,/ nu îmi mai miruieşte trupu-n lacrimi, de două mii de ani crucificat,/ acolo unde nu te-ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat“), însă pe un fond de pietate solemnă, ireductibilă, ce ne duce gîndul mai curînd la catolicul Baudelaire decît la fluctuantul agnostic Arghezi. Din aparenţele dezordinii, fortuitului, ale excesivei propensiuni carnale, ale limbajului delirant ori numai preţios, se încheagă treptat liniile unei pacificări, răsar formele unei armonii. Putem întrevedea sîmburele unei ordini. Convulsiile se domolesc pe un portativ de imagini reflexive, impulsurile tulburi se conştientizează, întrucît, de bunăseamă, şi raţiunea face parte din zestrea universală, neputînd fi înlăturată din perspectiva ansamblului ultim. Astfel un Jeu d’Amour (Daena) ne oferă un tabel sinoptic de alură dantescă, al evoluţiei Erosului, o „teorie“ ilustrată a acestuia, în trei faze. Cea dintîi, staza, consemnează exclusivitatea amorului, al cărui efect e îndepărtarea de tot ce nu-i aparţine. Amorul ca obsesie tiranică, arbitrar-purgatoare: „!ca să pot să-ţi spun cît te iubesc,/ m-am îndepărtat atît de tine,/ toate cele-mi sînt străine/ îngerul meu, fără tine,/ ca să pot să-ţi spun cît te iubesc,/ toate cele-mi sînt străine/ Îngerul meu, fără tine/ ca să pot să-ţi spun cît te iubesc!“. Enstaza prezintă decăderea metafizică a dragostei, care implică tranziţia de la unicitate la dualitate, deci o corupere a unului primordial: „!se făcu din sine Unul, doi,/ Domnul Lumii somnolînd în sine,/ noi de-atunci sîntem doime/ şi în tine şi în mine/ şi sîntem Acela amîndoi,/ noi de-atunci sîntem doime/ şi în tine şi în mine/ şi sîntem Acela amîndoi!//– !e genune cruntă între noi/ şi genune cruntă întru sine/ şi Balauri o mulţime/ care pot să ne-nvenine/ stînd în Paradisul Lumii goi“. În sfîrşit Ekstaza notifică drumul de la alienare la regăsire, prin reîntoarcerea eului rătăcit în mediul dragostei divine: „!mă-aşteptaţi cu Suflet tremurînd,/ tremurînd de grija de-a ajunge/ la Voi tot cu gene lunge/ eu Divin Copil ce-l unge/ Domnu-n irul dragostei plîngînd,/ la Voi tot cu gene lunge/ eu Divin Copil ce-l unge/ Domnu-n irul dragostei plîngînd!“ Datorită naturii sale pluricorde, a complexei sale construcţii clădite pe originar, a tîlcurilor sale depăşind pitorescul, vibrînd spre infinit, poezia lui Cezar Ivănescu se vrea un analogon al Lumii.

THEODOR CODREANU, ADEVĂRUL DESPRE MOARTEA LUI MARIN PREDA

„Acest individ, Lucian Raicu, poate să fie Kant
(deşi nu e), Hegel sau cine mai vrea el,
numai că nu poate în nici un fel nega faptul
că şi Nicolae Labiş, şi Marin Preda
s-au ridicat de la masa lui şi apoi au murit...“

Una dintre cele mai insolite cărţi apărute după 1989 este Pentru Marin Preda de Cezar Ivănescu. O premieră, desigur, fiindcă Cezar Ivănescu n-a publicat până azi decât volume de versuri. Bârlădeanul promite şi realizează o breşă decisivă în istoria scrierilor pe tema morţii lui Marin Preda. Cartea este singulară şi prin structura ei aparent aleatorie, descărnată, dar mai ales prin tonul ei de o duritate rarisimă la adresa vieţii literare româneşti şi a unor personalităţi. E un amestec de memorii, de pamflet vaticinar, de exegeză a operei lui Preda, de consideraţii asupra civilizaţiei şi culturii care devin derutante pentru cine nu ştie să urmărească un fir „epic“ subiacent foarte riguros, în realitate. Eu, unul, care sunt bine familiarizat cu poezia lui Cezar Ivănescu, recunosc, de departe, că nici de astă dată nu e vorba de o carte protocolară, simplu capriciu al autorlâcului, ci Pentru Marin Preda se înscrie uimitor în ansamblul operei poetice printr-un soi de tehnică a contrapunctului. Dar şi-aici cuvântul este rupt din adâncuri, mergând la planurile radicalizante ale fiinţei, dincolo de înşelăciunea unor vulgarităţi care ar fi putut să le concureze pe cele ale lui H.R. Patapievici din Politice.

În ciuda tuturor aparenţelor, nu vulgaritatea şi pamfletul, nu supradimensionarea eului, nu nedreptatea faţă de cei fulgeraţi dau tonalitatea cărţii lui Cezar Ivănescu, deşi, evident, tocmai pe aceste corzi sfârtecate îşi vor improviza partitura desfiinţării ei toţi aceia care vor avea interesul s-o facă, pe bună dreptate sau nu. Le va fi foarte uşor cu „nebunul“. Pentru Marin Preda este o fundamentală pagină din dosarul procesului comunismului, aşa cum s-a manifestat această ciumă balcanizată pe malurile Dâmboviţei. Procesul de-acum nu se face de la suprafaţa lucrurilor precum în tragicul condamnării la moarte a cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, executaţi în ziua de Crăciun a anului 1989, ci printr-o despicare a lucrurilor până la rădăcina răului lumii moderne. Şi ceea ce este mai interesant e că Marin Preda şi-a definit răul, de care va fi răpus, încă în cartea de debut, în schiţa Calul (Întâlnirea din pământuri, 1948). De-acolo ne surprinde demersul „exegetic“ al lui Cezar Ivănescu, o primă curiozitate menită să deruteze pe oricine se aştepta la probe palpabile, ne nezdruncinat în legătură cu moartea prozatorului. Marin Preda a mers direct la ţintă, răscolind hăurile veacului putred XX, surprinzând gestul iraţional al lui Florea Gheorghe care ucide un cal, dezlănţuindu-se apocaliptic, „dând la cap“ cu „ce găseşte, cu osul («simbol al morţii» – Marija Gimbutas), cu bâta, cu vorba...“ (p. 32). Invocarea numelui Marijei Gimbutas, cunoscuta indoeuropenistă din America, nu este nici ea întâmplătoare. De la arhaicul cult al calului din acelaşi spaţiu geografic şi până la delirul bestial desfăşurat de Florea Gheorghe e o distanţă de eră geologică. Cezar Ivănescu o măsoară cu „2000 de ani de descreştinare, de îndepărtare a individului de viziunea doloristă, tolerantă, adânc mistică a adevăratului creştinism, astfel încât individul care a păşit în lumea modernă, şi în special în acest veac al nostru, douăzeci, paciaură şi paiaţă a vremii, de o demnitate patibulară («drepturile omului»), nu «drepturile Domnului şi datoriile omului», cu rudimente de tulburi credinţe superstiţioase, poate fi considerat nu moins-civilisé, cum erau denumite în derâdere populaţiile primitive, ci în întregime barbar... troglodit în sens etimologic“ (p. 31).

Acesta e fundalul, „altarul“ pe care au fost jertfiţi scriitori de geniu, în comunism, precum Nicolae Labiş şi Marin Preda, căci fuga de creştinism a atins cote sufocante, o degradare a fiinţei balcanic-dâmboviţene a scriitorului român. În pofida unor explicaţii inepte semnate de un oarecare C. Turturică, în pofida unor convenţionalisme din volumul Timpul n-a mai avut răbdare, împotriva zvonului lansat de Geo Bogza că Preda a fost victima securităţii ceauşiste etc., Cezar Ivănescu vine cu explicaţia lui şocantă ca o tăietură de laser. Da, aprobă el, „securitatea“ comunistă l-a ucis pe Marin Preda, dar nu prin securişti proprio motu, ci prin oameni formaţi de comunism, banda de cheflii („oameni noi“) sau „fata soioasă, L.U.“ care a ştiut să-i dea „lovitura palmei care vibrează“ (p. 55):„culpabilitatea reală a celor care «l-au omorât» pe Marin Preda, a devenit o evidenţă: banda de «cheflii» interesaţi care şi l-a «pasat» fără milă din mână în mână pe Marin Preda (de la Dinescu Mircea, care «l-a scos două ore» de la Editura «Cartea Românească» în după-amiaza zilei de 15 mai 1980 şi până la Mazilescu Virgil, care l-a dus şi «l-a trântit» în patul din camera sa de la Mogoşoaia... în jurul orei două în dimineaţa zilei de 16 mai, toţi cei care «au petrecut» cu Marin Preda în ultimele sale 24 de ore de viaţă au mai adăugat un strop de băutură greţoasă în paharul său şi un «mod personal» de ranchiună şi ură ascunsă şi defulată cu acest prilej faţă de acel pe care-l adulau greţos la trezie) poartă toată responsabilitatea morţii lui Marin Preda, un om bolnav sufleteşte în primul rând (dar nu numai), de lângă care Dumnezeu a îndepărtat pe toţi acei care-l iubeau şi-l ocroteau: secretara de la Editura «Cartea Românească», medicul de o viaţă şi soţia sa şi, ultimii, pe mine şi pe soţia mea...“ (p. 57).

Iată, foarte pe scurt, filmul nefastei zile: „la ora 17.00, Mircea Dinescu îl smulge pe Marin Preda de la editură, luându-l la băut până la ora 19.00, când se întoarce la birou. La 21.00, a plecat cu un taxiu la Mogoşoaia, fiind urcat în cameră de sculptorul Aurel Bolea, asistat de colegul de breaslă Gheorghe Bucătaru. La Mogoşoaia, scriitorul s-a spălat cu apă rece şi şi-a revenit. Vica Dincă i-a adus o omletă în cameră. Toate păreau să curgă bine. Numai că în salonul de la Mogoşoaia a fost în seara aceea mare chef. Sonia Larian, soţia lui Lucian Raicu, îşi sărbătorea ziua de naştere. Cei doi formau un cuplu de beţivani, cum rar s-a pomenit“. Între alţii, mai aveau invitaţi pe Virgil Mazilescu, Maiorovici, Teodor Mazilu, Sorin Titel, Eugen Simion, Viorica Prodanov, adică „o parte din banda lui Dinescu“. La orele douăzeci şi patru, Sonia Larian a bătut la uşa lui Marin Preda şi, evident, cum e obiceiul la cheflii, nu s-a lăsat până prozatorul n-a mers în salon, unde i s-au dat trei feluri de băutură – vin, palincă şi, la urmă, vodcă. La ora două, Preda cedează, i se face rău. Virgil Mazilescu îl duce în cameră, îl trânteşte în pat şi se-ntoarce în salon, unde chefuieşte până la ziuă, în vreme ce Marin Preda intrase într-o criză de supradozaj alcoolic şi moare. Nimănui nu i-a dat prin minte să cheme un medic când i s-a făcut rău. «Ce mână are Raicu ăsta!...», a exclamat Dorin Tudoran, a doua zi, aprizând o lumânare. Se gândea la „strania coincidenţă care făcea ca şi Labiş să fi băut cu Lucian Raicu la o masă înainte de a se petrece «accidentul» cu tramvaiul criminal...“ (p. 146). „Acest individ, Lucian Raicu, poate să fie Kant (deşi nu e), Hegel sau cine mai vrea el, numai că nu poate în nici un fel nega faptul că şi Nicolae Labiş, şi Marin Preda s-au ridicat de la masa lui şi apoi au murit...“ (Ibidem). După relatarea lui Petru Şteţ, la analize, când i s-a făcut autopsia, lui Marin Preda „i s-a găsit alcoolemia într-un grad înspăimântător, dublu faţă de un alcoolic normal...“ (p. 150). Cezar Ivănescu vorbeşte de o acţiune subterană întru decapitarea literaturii române prin varii mijloace, între care şi cele vizând moartea lui Labiş şi Marin Preda. Din 1971, Nicolae Breban a început să fie marginalizat, fiind obligat să se pronunţe la Europa Liberă. A urmat culpabilizarea lui Eugen Barbu prin acuzaţia de plagiat. După moartea lui Marin Preda a urmat cea a lui Nichita Stănescu, din 1983, cauza fiind tot alcoolismul bine întreţinut de „prieteni“ cheflii. Dar aversiunile dure dintre scriitori, foarte bine întreţinute, cum a fost şi cazul adversităţii dintre Marin Preda şi Eugen Barbu?

E o grilă posibilă, deşi foarte riscantă, de a problematiza destinul marilor scriitori români din ultimele trei-patru decenii. Înainte de toate, va trebui să se dovedească netemeinicia argumentelor lui Cezar Ivănescu. E vorba de decapitări viclene sau de o slăbiciune a fibrei psihice a unor scriitori, incapabili a se smulge de sub tirania unor vicii?Îndoiala vine de îndată ce părăseşti referenţialul de pornire al judecăţilor lui Cezar Ivănescu. Autorul ne asigură că şi-a apărat Maestrul şi cu pumnii de asaltul lichelelor beţive, dar, în cele din urmă, a fost înlăturat din preajma lui Marin Preda. Va trebui cercetat într-o zi acest război de acaparare a valorilor în cultura românească. Cine rezistă e împins tot la margine sau prins în murdăria orgiilor care duc la îngenunchere morală şi moarte. Setoşii de glorie se vând mai uşor şi se pun în slujba marii ofensive de hibridare culturală, asupra căreia atrăgea atenţia Mircea Eliade în profeticul eseu Destinul culturii româneşti din 1953. Şi, fiindcă hibridarea n-a reuşit în cazul lui Marin Preda, el a trebuit să fie compromis şi eliminat moral şi biologic.

Foto: Cezar Ivănescu, Marin Preda, Mihai Ungheanu, Mogoşoaia, vara anului 1975.
Arhiva Cezar Ivănescu

PETRU ARUŞTEI, PERETELE IUBIT DE PICTOR

Peretele iubit de pictor

Ţin minte bine, a fost o vreme grea pentru mine atunci. Trebuia să tai cîteva stive uriaşe de oameni cu un fierăstrău ruginit pe care mi-l dăruise nu ştiu cine anume, un om totuşi. Nu aveam timp pentru odihnă, iarna bătea la uşă şi ceilalţi nu aveau lemne. E drept, mi se dăduse şi un ajutor în noua mea muncă, o balerină.

Faptul că era îmbrăcată într-o rochie albă, cu jupon, mi se părea chiar absurd. Tot cărînd bucăţile acelea tăiate de mine mă temeam că-şi va murdări rochia. Spre surprinderea mea rochia rămînea la fel de curată ca la începutul tuturor începuturilor. Cei din stive strigau mereu să-i tai mai repede; ce, nu vedeam?

Iarna se apropia cu paşi repezi de oameni. Ce vor pune aceste făpturi pe foc? Dacă începe curînd-curînd să ningă? Şi izbucneau în hohote de rîs. A, atunci, în vremurile acelea am muncit ca un turbat. Pînă la urmă am sfîrşit prin a mi se părea ciudată balerina căreia nu i se murdărea niciodată rochia. Ce viaţă putea fi aceea pe care o trăiam eu? M-am chinuit mult pînă cînd am reuşit să arunc fierăstrăul din mîini; unealta aceasta devenise atît de ascultătoare încît făcuse corp comun cu braţul meu drept. Totuşi, eu am fost cel care a triumfat. Fiind un om liber şi puternic am fugit departe, în locuri frumoase, să mă mistuie soarele, să uit totul. Mare mi-a fost mîhnirea însă cînd de pe Arcul de Triumf pe care stăteam am văzut un grup de oameni îndoliaţi tîrîndu-mi trupul spre mormînt, spre mormînt. Simţeam cu durere cum îmi creştea o barbă neagră, de ceară, deşi o ştergeam într-una cu palmele mele însîngerate. Înainte de a mă coborî în groapă au fost rugaţi să mai aştepte puţin, doar puţin, deoarece trebuia să vină cineva să mă vadă cît mai aveam forma aceea. În ultimul timp s-a spus că cine trebuia să vină n-o să mai vină, aşa că pot să mă bage în pămînt. Am vrut să mă arunc de sus asupra lor, să-i împiedic să-şi ducă gîndul cel urît pînă la capăt. Mi-au spus că nu-i frumos ceea ce vreau să fac, că nu-i stă bine unui mort să se împotrivească atunci cînd este dus spre mormînt, la mormînt.

– Şi nu uita, din pricina ta vom fi noi pedepsiţi; ai întîrziat pe pămînt o oră şi treizeci şi trei de minute! Cum vom justifica noi această întîrziere, atîta risipă de timp?
Şi începură să mă tîrască spre mormînt cu şi mai multă furie. Ba chiar s-au apropiat de urechile mele şi au strigat cu putere în ele, probabil să mă încurajeze:
– Şi nici nu trebuie să te superi, facem doar aşa cum e în tabloul tău!
Cred că se gîndeau la Marş funebru, ultimul meu tablou.
Mi-au mai spus că am numai de cîştigat dacă mă las înmormîntat; acolo unde plecam puteam picta cu puf de raţă, aşa cum n-am putut face pe pămînt. Tîrziu, tîrziu, în amurg m-au înmormîntat. Eram indignat, se înfăptuise o mare nedreptate. M-am întors furios acasă şi am început să mă culc seara la ore normale. Bineînţeles, mă băgam în pat numai după ce-mi dădeam jos hainele de pe mine. Se întîmpla însă că ăn fiecare dimineaţă venea tata după ce străbătea pe jos vreo treizeci de kilometri, să-mi spună:
– Dă-te jos din pat! În pat nu se doarme îmbrăcat!
Ascultător, coboram şi mă dezbrăcam, cu toate că ştiam bine, mai făcusem asta şi seara. Tot atunci mai venea cineva la mine şi mă dojenea cu asprime:
– Nu-mi place cum mi-ai scris firmele; ai scrisul urît, chinuit, stîngaci. Unele litere le-ai lungit în chip necugetat, altele dimpotrivă! Ce înseamnă asta?
– Asta înseamnă că am făcut acolo o anumită filosofie pe care n-o pricepi tu! Voi încerca să-ţi explic, deşi ştiu, n-are sens. De pildă: L este cineva cu capul în nori, naiv, prea puţin practic. Face metafizică şi-i iubeşte pe Beethoven şi Bach. S se exteriorizează greu, îşi face complexe. Inhibiţie totală. Z este torturat de propriul său eu. Atenţie însă, uneori doreşte să pară om de lume; nu reuşeşte. I, strident, mereu alarmat. O, mulţumit de sine, orgolios. M, un mizantrop. Am dorit ca în lozincile şi în firmele mele fiecare literă să-şi aibă personalitatea sa. Numai atît am dorit să-ţi spun, tu dacă nu vrei să-mi dai banii nu mi-i da şi asta-i tot!
Ce puteam face? Nu puteam recunoaşte că eram nefericit, ar fi fost ruşinos. Trebuia deci să lupt, să triumf! Îmi trebuia un punct de sprijin. Trebuia să trăiesc în preajma unei lumini şi bucurii mari, izbăvitoare. Mare mi-a fost bucuria şi am simţit că am triumfat cînd, după atîtea zadarnice căutări şi înşelătoare iluzii, am aflat Peretele Iubit de Pictor!

Grafică de Petru Aruştei, din ciclul Ţara Soarelui