THEODOR CODREANU, UN ALT LABIŞ APĂRU

„Întemeiată tragic în absolut prin
Marele Nostru Maestru, Mihai Eminescu, poezia românească
a plătit cumplit prin jertfa de sânge a lui Labiş...“

Parafrazez aici o propoziţie a lui Nicolae Iorga, de după apariţia postumelor eminesciene. Judecata mea de valoare e prilejuită de publicarea cărţii lui Cezar Ivănescu şi a Stelei Covaci,Timpul asasinilor (Editura Libra, Bucureşti, 1997), operă care a produs un scandal de presă comparabil cu al celor trei volume din jurnalele lui Paul Goma, tipărite de Nemira tot anul trecut. Reacţiile „pozitive“ faţă de Timpul asasinilor au fost puţine şi nesemnificative. „Prietenii“ au ocolit confruntarea cu noul volum al lui Cezar Ivănescu, iar „mai-puţin-prietenii“ au recurs la execuţii sumare, de mare efect, creând în jurul poetului portretul odios al unei firi violent-resentimentare, nedrept până în pânzele albe.

Cercul s-a strâns ca o menghine în jurul lui Cezar Ivănescu şi din pricina impresiei produse de moartea lui Gheorghe Tomozei, grăbită, se spune, de nedreptatea flagrantă ce i s-a făcut în Timpul asasinilor. Cred că acest efect imprevizibil, real sau fabulat prin augmentare interesată, a pulverizat în cele patru vânturi adevăratul mesaj al cărţii, amânând recunoaşterea lui publică până nu se ştie când. Vina lui Cezar Ivănescu, ca şi în cazul celeilalte cărţi „scandaloase“ – Pentru Marin Preda – izvorăşte, aparent, din stilul său frust, direct, lipsit de orice menajamente eufemistice. O fire, neîndoielnic, la antipodul celei a „prinţului Tom“. Cu greu cineva ar putea să „pactizeze“ cu modul intolerant al războinicului Cezar Ivănescu. Vechiul sistem a reuşit să-l ţină în „lesă“ pe răzvrătit prin cenzura care funcţiona ireproşabil şi printr-o marginalizare bine dozată. Iată, însă, că nici în regim de „libertate“ postdecembristă Cezarul nu e mai puţin indezirabil. Ba, dimpotrivă. El s-a văzut destituit, lăsat pe drumuri, de la revista Luceafărul, de către Mircea Dinescu şi alţi beneficiari culturali ai Revoluţiei, apoi izolat de Uniunea Scriitorilor şi ciomăgit de „mineri“ în iunie 1990, iar acum pus la stâlpul infamiei din pricina a două cărţi incendiare. E un destin uman şi cultural de neinvidiat, aducător de suferinţă, într-o ecuaţie socială aproape fără soluţie.

Până şi criticilor literari ce se consideră „obiectivi“, chiar solidari cu poezia lui, le vine greu să-i înţeleagă personalitatea şi idealul spiritual. Cele două cărţi îi sunt înţesate de catalogări dure la adresa a numeroşi „monştri sacri“ sau „semi-sacri“ (dacă îmi este permis) ai contemporaneităţii. „Lista neagră“ a lui Cezar Ivănescu e lungă: Gh. Tomozei, Mihai Şora, Mircea Dinescu, Virgil Nemoianu, Dan Deşliu, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Mihai Gafiţa, Şerban Cioculescu, Florin Mugur, Titus Popovici, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Dorin Tudoran, Eugen Barbu, Paul Goma, D.R. Popescu, Aurel Dragoş Munteanu, Ion Negoiţescu, Al. Paleologu, Maria Banuş, Emil Cioran, Ioan Holban, Nichita Danilov etc... etc... Cum se vede, e o listă à la Paul Goma, el însuşi aflat pe listă, şi încă la loc de frunte.

M-am întrebat care ar putea fi cauzele ce împiedică accesul intelighenţiei noastre la miezul de foc al cărţilor lui Cezar Ivănescu? Sunt ele, aceste „obstacole“, create exclusiv de autor? Să zăbovim, o clipă, asupra lor. Primul lucru care i se impută este limbajul „suburban“. Nici eu nu agreez violenţa şi vulgaritatea limbajului în polemici, de oriunde ar veni ele. Altminteri, e un simptom dintre cele mai regretabile ivit nu în cultura critică, ci în subcultura critică postdecembristă. Asimilarea scriiturii lui Cezar Ivănescu la cultura de mahala pare facilitată de „impurităţile“ sale de limbaj. Când i-am citit primele pagini apărute în Baricada şi în alte publicaţii, şi eu am fost ispitit să-l „clasez“ pe Cezar Ivănescu în vitrina cu măscări. Dar după ce intenţiile scrisului său mi s-au clarificat, în sensul că nu există o ruptură ontologică între poezia şi proza lui, mi-am interzis o asemenea grilă de lectură. În consecinţă, cred că acuza de atentat la „bunele maniere“ ale limbii române este o eschivă bine calculată a celor interesaţi să oculteze adevărurile spuse de Cezar Ivănescu. Şi voi proba cu două exemple la îndemâna tuturor.

Uzând de un limbaj „porcos“ la adresa limbii şi istoriei românilor, un anume H.-R. Patapievici, ivit peste noapte în „cultura politică„, după 1989, a fost declarat de către noii formatori de opinie civică (mulţi dintre ei aceiaşi, de pe vremea Ceauşescului) drept geniul zilei, marea revelaţie în materie de gândire a sfârşitului de mileniu. Celălalt exemplu este şi el tot un „geniu“, dar din teatru şi cinematografie – Lucian Pintilie. Indiscutabil, Pintilie este un mare regizor. Dar tocmai de aceea nu avea dreptul moral să-şi autopângărească arta, invadând-o, în ultimii ani, cu o vulgaritate crasă, ca în Balanţa, care vulgaritate acoperă, în viziunea sa, însăşi fiinţa României şi mai puţin a unui regim pe care l-am detestat cu toţii. Există o izbitoare solidaritate între „valurile de pişat“ din Politicile lui Patapievici şi valurile de înjurături şi de monstruozităţi din „capodopera“ atât de supralicitată care se numeşte Balanţa. La astfel de autori, vulgaritatea este o creaţie ideologică cu intenţia de a ataca ontologicul. Dar, spre disperarea lor, acesta li se refuză. În schimb, nu i se refuză lui Cezar Ivănescu şi, în consecinţă, asperităţile sale de limbaj devin „secundare“, căci el nu vizează, în ultimă instanţă, persoane, ci cauze profunde ale fenomenelor. Şi cu aceasta ajung la a doua pricină a oprobriului public creat în jurul cărţilor lui Cezar Ivănescu. Lunga listă de personalităţi vizate, despre care vorbeam mai sus, n-avea cum să-i aducă poetului aplauze.

Fiecare dintre cei etichetaţi, fulgeraţi de mânia lui Cezar Ivănescu, e un potenţial nucleu iradiant de ostilitate. S-ar putea culege indicii şi propulsa ideea ca atare că poetul are uri şi invidii de cea mai joasă speţă, că orgoliul său supradimensionat atinge maladivul, exhibându-şi, bunăoară, trufia de a se considera o reîncarnare a lui Iulius Caesar sau că i-a „detronat“, imaginar, pe alţi poeţi de pe piedestalul lor, în frunte cu Nichita Stănescu, spre a se aşeza pe sine pe cel mai înalt. Pare, într-adevăr, cel mai vulnerabil punct al ieşirilor publice ale lui Cezar Ivănescu.Evident, în asemenea situaţii, modestia e mai convingătoare decât orice „laudă de sine“. Oare de ce nu a învăţat Cezar Ivănescu de la Maestrul său declarat, Mihai Eminescu, lecţia detaşării de sine?

Răspunsul la o astfel de întrebare este deosebit de încurcat, cu atât mai mult cu cât, iată, deja eu am afirmat un paradox sfidător că autorul lui La Baaad nu execută atacuri la persoană, răfuieli de duzină. Ceea ce vizează, în definitiv, Cezar Ivănescu, e mecanismul infernal al puterii comuniste de a pune stăpânire pe conştiinţa scriitorilor. Fenomenul e suprins cu aceeaşi ascuţime de laser şi de către Paul Goma, în jurnale, care, la rându-le, au produs – deloc întâmplător – proteste publice la fel de dure. Diferenţa dintre Goma şi Cezar Ivănescu vine din credinţa primului că el ar fi scăpat de acest mecanism, ca veritabil Soljeniţân al României. inând seamă de cele trăite de Goma, aşa cum le prezintă el în cărţi şi în jurnale, am fost înclinat să-i dau dreptate. Din nefericire, scrisoarea lui Goma, din 4 mai 1977, reprodusă şi de Cezar Ivănescu după Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969-1989, Editura Presa Românească, 1996, p. 108-110, adresată lui Nicolae Ceauşescu, năruie sau pune sub semnul întrebării verticalitatea morală „neîncălcată“ pe care şi-o asumă faimosul dizident. În schimb, Cezar Ivănescu, în pofida „dovezilor“ de orgoliu supradimensionat, ştie cât de viclene au fost ispitirile regimului comunist şi că în cursă au căzut şi eroii săi preferaţi – Nicolae Labiş şi Marin Preda. Totodată, şi el a trăit în grădina asasinilor, grădină cu miresme îmbătătoare care i-au marcat câteva dintre primele poezii sau pomenindu-se că îi apare semnătura sub un articol scris de un coleg de redacţie. Păcatul cel mare, după Cezar Ivănescu, nu e să te afli în grădină, ci să nu te trezeşti de sub letargia plăcută a haşişului.

Trebuie să explic înţelesul titlului Timpul asasinilor (vulnerabil, la nivel „poetic“, prin cacofonia pe care cronicarii i-au reproşat-o). Explicaţia ne-o oferă, într-o notă, chiar autorul. Etimologia cuvântului asasin ne-a parvenit pe filiera unei istorii povestite de Marco Polo. În Orientul îndepărtat, se spune că Bătrânul Muntelui îşi îmbăta discipolii cu haşiş (de unde Haşişini sau Asasini) şi apoi îi ţinea „prizonieri“ într-o grădină a desfătărilor, ca răsplată a supunerii „pasive şi ireflexive“ (Op. cit., p. 178). Prin Şcoala de literatură, regimul comunist a încercat o „piteştizare“ de gradul al doilea după experimentul Ţurcanu de la Piteşti, despre care au scris Virgil Ierunca şi Paul Goma. În inima imperiului sovietic, fenomenul a fost numit mancurtizare, prin celebra carte a lui Cinghiz Aitmatov, Ozi mai lungă decât veacul. Cum faimoasa Şcoală de literatură, prin care a trecut şi Labiş, n-a dat rezultate, „piteştizarea“ s-a continuat cu mijloace mult mai subtile, până la căderea sistemului comunist. Aşadar, cuvântul asasini are la Cezar Ivănescu o cuprindere semantică foarte complexă, el trimiţând în permanenţă la arhetip, la simbolic. În paleta „haşişinilor“ comunişti a intrat un instrumentar divers şi perfid, de la beneficiile materiale oferite scriitorilor până la împingerea abilă în alcoolism sau sub roţile tramvaiului 13. În consecinţă, vinovăţiile pe care le atribuie Cezar Ivănescu intelectualilor români trebuie corect raportate la complicata ţesătură regizorală a regimului comunist, în care s-au lăsat prinşi majoritatea scriitorilor, de la proletcultiştii declaraţi şi apoi convertiţi în „esteţi“, până la autobeţia în necuvânt a lui Nichita Stănescu şi verbiozitatea textualiştilor din generaţia ‘80.

(Cum am mai spus-o şi-n comentariul la Pentru Marin Preda, demersul lui Cezar Ivănescu se constituie ca o parte esenţială dintr-un proces al comunismului, fără jalnica mistificare a vajnicilor disidenţi „anticomunişti“ prefabricaţi, care au pus mâna pe pârghiile puterii culturale, după 1989, şi pe care Paul Goma îi numeşte autocronici, cu un termen creat de Şerban Cristovici). Cezar Ivănescu nu-i zice „proces al comunismului“, fiindcă el se referă doar la scriitori şi, de aceea, cuvântul mai potrivit este acela al unei revizuiri a valorilor, mişcare amplă în aceşti ani, din diverse direcţii, un teren mişcător pe care, din păcate, au loc un şir briliant de diversiuni. Poetul crede în procesul „de revizuire şi reîntemeiere a valorilor“ după 1989 (p. 155). E o primă semnificaţie a cărţilor sale despre Marin Preda şi Nicolae Labiş.

Dar şi cu numitele revizuiri problema e foarte spinoasă. Pe vremuri normale, există două moduri de a rediscuta valorile: unul, argumentat de Eugen Lovinescu, vizează obligaţia autorevizuirii criticului la vârstele estetice şi culturale diferite. De aici pleacă şi necesitatea reîntemeierii valorilor la modul sincronic, încât fiecare epocă trebuie să-şi aibă, să zicem, un Eminescu al ei, în diacronia generală. Există, apoi, revizuiri mai radicale, de tipul despărţirilor teoretizate şi practicate de Constantin Noica. Ele vizează nu doar o sincronizare exegetică din perspectiva unui saeculum, ci şi o schimbare de paradigmă cultural-filosofică sau estetică. Aşa, bunăoară, saltul de la modelul cosmologic kantian la cel einsteinian care a putut atrage, după sine, o schimbare de paradigmă în eminescologie. Revizuirile de acest fel sunt fireşti şi inevitabile într-o cultură vie şi dinamică. Dar mai sunt şi reconsiderările în vremuri de criză a culturii, cum e şi cea pe care o trăim în tranziţia de la totalitarism la democraţia de tip occidental. Sesizez că se practică, după 1989, forme variate de revizuiri, de la un radicalism factice până la reîntemeierile care se străduiesc a fi obiective şi absolut necesare. Unii dintre scriitorii şi criticii care au trăit în diaspora (secondaţi de „radicalişti“ din interior) susţin că trebuie aruncat la coşul de gunoi cam tot ce s-a creat timp de 45 de ani sub comunism. Singurele valori validabile ar fi cele din exil. Este teoria aşa-numitului vid cultural. Ea nu are nici o şansă de a se impune, fiindcă e de un subiectivism ce frizează orgoliul ignoranţei.

Urmează, apoi, o altă atitudine, tot radicalistă, aceea a unui proces moral asociat cu o sancţiune care afectează şi valoarea estetică. Campion al unei astfel de „revizuiri“ este Gheorghe Grigurcu. El i-a „sancţionat“, în numele unei instanţe morale pe care ar reprezenta-o „legitim“, pe numeroşi scriitori, critici şi gânditori: Sadoveanu, Noica, Nichita Stănescu, G. Călinescu, T. Vianu. Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Mihai Ralea etc... Aparent justificată, asemenea formă de „revizuiri“ are o carenţă fundamentală care o face inoperabilă în timp: temeiul nu e ontologic (nici măcar moral), ci ideologic. Este un ideologism de semn întors care se vrea „anticomunist“, dar e la fel de intolerant ca şi proletcultismul de altădată. Aşa se explică de ce un Gh. Grigurcu şi alţii ca dânsul nu aduc lumină asupra propriei „convertiri“ (de la cântarea tancurilor sovietice şi a tătucăi Stalin la înverşunatul „anticomunism“ de azi). Voi numi acest tip de „revizionism“ cultural autocronic, o prelungire dramatică a vremii asasinilor (haşişinilor) comunişti. Este revizuirea disidenţei prefabricate, o imposibilitate ontologică de ieşire din vechiul marasm kominternist.

Mă grăbesc să spun că, în ciuda tuturor aparenţelor, Cezar Ivănescu nu practică varianta autocronică de revizuiri critice. El a ales o cu totul altă cale (ce-i drept, lipsită şi ea de menajamente, motiv – aşa cum deja am subliniat – de a bloca „validarea“ dinspre cei vizaţi, îndeobşte, dar şi dinspre cei nedispuşi să treacă dincolo de suprafaţa lucrurilor). Întâiul semn distinctiv al viziunii ivănesciene faţă de autocronism e că punctul de plecare este ontologic. iar nu ideologic. În consecinţă, reîntemeierea valorică luminează, iar nu ocultează, merge la rădăcina fenomenului şi nu la efecte secundare. Cezar Ivănescu nu atacă o tabără şi menajează pe alta, cum se-ntâmplă în cazul revizuirilor lui Grigurcu, care operează, mai departe, cu maniheismul Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă, maniheism de care a reuşit, parţial, să se lecuiască şi Paul Goma (lecuire care i-a adus o ploaie de sudalme!). Cezar Ivănescu nu are grila buni-răi a celor de la România literară, de la Grupul pentru Dialog Social şi de la alte grupuri şi grupuscule. El crede, pe bună dreptate, că au existat (şi mai există) „haşişini“ în toate taberele: i-a numit deopotrivă pe Eugen Barbu şi pe Nicolae Manolescu, pe I. Negoiţescu şi pe Mircea Zaciu.
Cu totul altfel se-ntâmplă în „revizionismul“ lui Grigurcu: „bun“ e N. Manolescu, „rău“ e doar Adrian Păunescu. Marin Preda şi Nicolae Labiş sunt pentru Grigurcu „colaboraţionişti“; în schimb, pentru Cezar Ivănescu, aceştia sunt deopotrivă victime pe punctul de a deveni „haşişini“ şi eroi-opozanţi ai comunismului. Să recunoaştem că analiza lui Cezar Ivănescu e infinit mai nuanţată şi mai complexă, pe când a lui Grigurcu are simplismul proletcultismului de semn întors.

Nicăieri nu se verifică mai convingător forţa revelatorie a punctului de plecare ontologic decât în atitudinea faţă de valorile absolute ale geniului românesc. Revizionistul de speţă Grigurcu are ca model (Mari Maeştri) pe N. Manolescu şi Monica Lovinescu, sub a căror umbrelă protectoare stă; în schimb, Cezar Ivănescu şi-a luat, fatalmente (nu prin opţiune ideologică!), drept Mare Maestru, pe Eminescu, ceilalţi numindu-se Mircea Eliade şi Constantin Noica. El ştie, graţie unor profunde afinităţi elective, că Eminescu întruchipează simultan fiinţa românească şi universală. Alege, altfel spus, să fie de două ori bogat. De aceea sancţionează el, cu asprime riguroasă, prostia excepţionalului eminescolog I. Negoiţescu de a-l numi pe Eminescu „protolegionar“ şi „execrabil om politic“. De aceea i se pare neghioabă ideea lui Virgil Nemoianu de a ni-l propune ca model de filosof pe Mihai Şora în locul lui Constantin Noica. Estimp, revizioniştii ideologizaţi se ruşinează la perspectiva de a se numi intelectuali români, de a se raporta la specificul naţional, fiindcă, vezi bine, nu mai e la modă conceptul de naţiune, pudoarea lor atingând cote maxime în spaima de a nu li se spune cumva că sunt... naţional-comunişti! Dimpotrivă, ei operează cu această etichetă ori de câte ori vor să-şi înfunde potenţialii adversari.

Observând şi demonstrând eu în eseul Cezar Ivănescu şi „teroarea istoriei“ că modernitatea poeziei ivănesciene vine din eminescianism, deci din afundurile spiritului românesc, am fost cu violenţă tras de ureche într-o „notă prizărită dintr-o pagină...“, tocmai de către revizionistul autocronic Gh. Grigurcu. Ştiind că se află în faţa unui mare poet, ceea ce-i face cinste, Grigurcu credea (în cronica la ultima ediţie din La Baaad, Editura Eminescu, 1996) că e posibil a înţelege în toată anvergura ei poezia lui Cezar Ivănescu ocultându-i dimensiunea românească, în numele unui „estetism textilist“ (termen împrumutat aici de la Paul Goma). El mă acuza că încerc să „confisc“ poezia lui Cezar Ivănescu la tradiţia... naţional-comunismului, aberaţie care voia să spună, în realitate, că Gheorghe Grigurcu intenţionează să confişte lirica ivănesciană la cârma „haşişinismului“ sectar inventat de comunism. E dureros să o spun, dar „verticalul“ Grigurcu nu s-a desprins niciodată până la o ruptură frontală de comunismul pe care azi îl detestă, dar pe care îl continuă prin inaderenţa funciară la arheul naţiunii sale. Fiecare face cât poate. Grigurcu s-a autocondamnat la un destin minor, ca poet şi critic, un destin de mercenar ideologic, iluzionându-se că este Sfântul Gheorghe pus să pulverizeze balauri. Dacă ar fi înţeles cu adevărat destinul lui Nicolae Labiş, al lui Marin Preda, el n-ar fi azi în tabăra celor care văd în aceşti scriitori de geniu nişte „colaboraţionişti“. Le-ar fi priceput tragismul cu un ceas mai devreme, poate, decât Cezar Ivănescu. Dar nu este cazul.

Acestea fiind zise, să purcedem în miezul cărţii lui Cezar Ivănescu. El pleacă de la paradoxul că tocmai aceia care l-au asimilat pe Labiş comunismului, transformându-l într-un portdrapel al esteticii revoluţionare, s-au întors, după 1989, în numele anticomunismului, împotriva poetului, scoţându-l din manualele şcolare, aruncându-l în lada de gunoi a colaboraţionismului. Din 1976, când deja definitivase prima formă a cărţii, Cezar Ivănescu s-a văzut în imposibilitatea de a spune adevărul despre Labiş, despre un cu totul alt Labiş decât cel lăudat de culturnici. Luciditatea ontică el şi-a sprijinit-o pe o autentică morală creştină, evitând maniheismul ideologic cu care a operat cercul românesc de la Europa Liberă şi care a influenţat disidenţa autocronică din ţară. Cezar Ivănescu îşi asumă un „maniheism“ înnăscut, iar nu „făcut“ ideologic: „În această nesfârşită dramă universală, actul uman, de orice natură, poartă pecetea profundei angajări etice, de partea Binelui ori de partea Răului... afirm, cu orice risc, a nu fi reuşit să depăşesc, până la această vârstă, acest maniheism înnăscut... şi de asemenea afirm că poezia lui Nicolae Labiş şi viaţa lui Nicolae Labiş, inseparabile, alcătuiesc pentru mine opera luptătoare, actul integral de identificare cu forţele Binelui...“ (p. 142).

În cel mai odios proletcultism, în cea mai ruşinoasă „şcoală de literatură“ imaginată vreodată, Labiş îi apare ca salvatorul poeziei româneşti din interior, tocmai fiindcă el însuşi se pomenise în postura de discipol haşişin în mincinoasa grădină a Şcolii de literatură. Un lucru de primă importanţă demonstrează pas cu pas Cezar Ivănescu: nu din exterior a venit salvarea literaturii române, nu prin propaganda unor posturi de radio (care şi-au avut, fireşte, importanţa lor), ci din interior, de aici s-a ivit forţa de rezistenţă şi de renaştere în care-şi punea speranţa Mircea Eliade în testamentarul eseu din 1953, Destinul culturii româneşti. Poetul nostru observă un lucru revelator: dacă în exil s-a putut scrie proză mare în limba română (Mircea Eliade, Vintilă Horia ş.a.), poezia mare nu a fost posibilă decât în ţară, fiindcă poezia e „legată genezic, ombilical de evoluţia limbii vii“ şi „nu se poate scrie decât din interiorul unei comunităţi vorbitoare a idiomului în care ne exprimăm“ (p. 156). E un argument tare acesta, iar arheul renăscător de poezie, când marile voci ale trecutului fuseseră anihilate printr-o forţă represivă uriaşă, a avut privilegiul să fie Nicolae Labiş. Cu totul altă greutate dobândeşte, sub pana lui Cezar Ivănescu, afirmaţia că Labiş este cel mai mare poet român ivit după Eminescu. Uite, şi aici sunt răsturnate locurile comune. Diferenţa dintre Eminescu şi Labiş, la un prim nivel, e că primul a fost scos din poezie, la 33 de ani, iar al doilea la 21 de ani. Cezar Ivănescu nu vizează o echivalare valorică între cei doi. Îi uneşte, însă, destinul icaric, semnalat încă de G. Călinescu, zborul întrerupt: „Întemeiată tragic în absolut prin Marele Nostru Maestru, Mihai Eminescu, poezia românească a plătit cumplit prin jertfa de sânge a lui Labiş...“ (p. 157). Şi: „Nicolae Labiş a avut geniul şi ingenuitatea să pornească, primul şi de unul singur, războiul sfânt pentru recucerirea unei arte...

Recitindu-i poemele vehemente şi utopice, mă cutremur gândindu-mă câtă credinţă (aproape religioasă) în poezie i-a dinamizat existenţa fulgurantă...“ (p. 146). Şi asta se întâmpla în grădina haşişinilor (asasinilor) comunişti, spaţiul creării de mutanţi, de mancurţi (oameni noi). Labiş muşcase din nadă, se îmbătase el însuşi cu „haşiş“, împins într-o boemă ad hoc, elogiind partidul şi figura „luminoasă“ a comunismului. Există o tainică şi bizară legătură între beţia „haşişină“ şi primejdia alunecării în mrejele alcoolului de care n-au scăpat marii sacrificaţi Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Preda...Beţia te transportă într-un paradis artifical, mortal însă, fiindcă e ruptură de rădăcini, de real. Aflat în văzduh, Anteu ştie că îşi va reaprinde forţele vitale numai atingând pământul. Ceea ce au ignorat maeştrii „asasini“ în comunism a fost arheitatea scriitorului de geniu. Labiş mărturiseşte că poezia lui nu vine din Şcoala de literatură:„Bătăile versului am prins a deprinde/ Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,/ Rimele, din bocete şi colinde,/ Din doinele seara cântate pe şanţ“.

Mărturia mi se pare capitală. Ea răstoarnă teza pseudo-sincronistă că tradiţia este inhibantă, stavilă în calea înnoirilor. Dimpotrivă, este tocmai garanţia lor. Fără rădăcinile universului mirific al copilăriei nu s-ar fi născut prima lui capodoperă – Moartea căprioarei. Analiza arhetipală a poemei făptuită de Cezar Ivănescu e magistrală. Nu insist asupra ei. Voi continua cu paralelismul celor două destine icarice: Eminescu – Labiş. După cum autorul Luceafărului a căzut victimă conjuncturii istorice a încheierii tratatului secret cu Puterile Centrale, în anul 1883, la care poetul nu s-a putut face părtaş din pricina apărării fiinţei românilor din Ardeal, la fel, Nicolae Labiş a fost jertfa „păsării cu clonţ de rubin“ în anul de criză comunistă 1956.

Labiş descindea direct din hyperionism. Îi era absolut străină miştocăreala miticistă care invită la oportunism, la devierea tragicului în comic în jurul unei halbe de bere. Este calea revelării adevărului, sugerată de Cezar Ivănescu printr-o frază din Bhagavad-Gită, IX, 1: „Îţi voi dezvălui ţie, care eşti nezeflemitor“. Hyperionismul este al celor puţini, al celor aleşi, al adevăratelor elite; miticismul caragialesc e al celor mulţi, plevuşca intelighenţiei. Nu e de mirare că, la noi, comunismul a găsit un teren ideal în miticism. Bellu Zilber, după câte ştiu, a făcut observaţia că, în România, comunismul a evoluat „caragialeşte“, într-o flecăreală proletcultistă, mai întâi, apoi estetizantă până la meşterii artificieri textualişti, ca să mut evoluţia în planul literaturii. Labiş s-a prins o vreme în retorica proletcultului, dar trezirea a venit brutal şi tragic. Lovitura decisivă o primeşte el cu prilejul călătoriei în deltă, în dramaticul an 1956. Era, pasămite, o evadare din grădina miresmelor haşişine.

Călătoria în deltă a lui Labiş echivalează cu ultima călătorie în URSS a lui Panait Istrati, în urma căreia scrie Spovedanie pentru cei învinşi. Cezar Ivănescu nu face această trimitere, dar ea se impune într-un chip izbitor. Atunci a scris Labiş cea de-a doua capodoperă a sa – Baladă. Iau la întâmplare o ediţie Labiş din rafturile bibliotecii. Se nimereşte să fie cea de la Editura Junimea din Iaşi, Poezii (1971). Mă uit la sumar: nici vorbă de prezenţa Baladei. Şi mă lămuresc după titlul prefeţei semnate de un critic: Labiş – poet al comunismului. Din „oglinda luminoasă a comunismului“, poetul se vede prăvălindu-se în oglinzile de noroi, adevăratele oglinzi ale comunismului: „Dragostea mea ce murise în suflet lăsând/ Dureroase canale ce-odată fuseseră pline/ De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic şi în vânt,/ Dansul luminii sinistru-n oglinzi de noroi,/ Versul nescris ori strivită în buze răsura,/ Sunt numai tonuri ţesute în masa acelui/ Zbucium vital afirmându-şi puterea şi ura./ A zburat repede-o frunză prin razele geamului meu,/ Am privit-o distrat, neluând-o în seamă nici eu,/ Şi m-am gândit la pescarii din deltă mereu/ Noaptea întreagă de 9 spre 10 Octombrie“.

Se mai încercase într-o capodoperă similară insolitul poet George Mărgărit (Rapsodia pădurii) şi a sfârşit în alcool şi ftizie la Bârnova.
Stela Covaci, vecina de carte a lui Cezar Ivănescu, soţia cunoscutului traducător Aurel Covaci, prietenul cel mai apropiat al lui Nicolae Labiş, depune mărturie despre zguduitorul an 1956. „Revelaţia“ din deltă se coroborează cu norii sumbri pentru comunism ai revoluţiei ungare. România n-a rămas inertă la evenimente, deşi ea a fost folosită ca punte represivă de sovietici. Iar Labiş, care-şi dobândise deja renumele celui mai talentat poet al noii generaţii, devenea primejdios de incomod. Stela Covaci dezvăluie un lucru senzaţional apropo de eminescianismul său fulgurant. Într-o dimineaţă de noiembrie, la facultate, într-un grup de scriitori, s-a petrecut următoarea scenă. O redau cu vorbele Stelei Covaci: „Îi uram puternic pe ruşii «eliberatori» care au umplut Budapesta de sânge şi teroare. Clocotind, Labiş s-a ridicat în picioare şi a început să recite cu «glas mare» Doina lui Eminescu, fără să sară vreun rând, îndârjit şi riscând plin de curaj consecinţele. Oricât a încercat Marga să-l facă să se oprească, nu a reuşit. «Ce, mi se interzice să recit din cel mai mare poet al neamului românesc?», a scrâşnit el. Poezia Doina era absolut interzisă, iar recitarea ei în public însemna ani grei de închisoare“ (p. 276).

Cum nici din grupul acela informatorii n-au lipsit, vestea a ajuns la urechile lui Pantiuşa, fiindcă la ancheta din 1958, la care au fost supuşi Stela şi Aurel Covaci, acesta ştia de întâmplare. Coincidenţa stranie e că şi Eminescu a fost scos pe linie moartă la scurtă vreme după ce a recitat Doina, producând o impresie extraordinară, la Junimea, în ziua dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare din Iaşi (1883, iunie). Plus de asta, răzvrătitul Labiş îşi depusese de mai multe ori carnetul de UTM, dar M. Sadoveanu îi potolise de fiecare dată pe „tovarăşi“, înapoindu-i carnetul. Labiş devenea un caz foarte greu. I se refuzase o locuinţă, îşi dăduse demisia de la Gazeta literară. Într-un interviu luat de Dorin Tudoran, Al. Adriţoiu apreciază că Labiş nu era un vicios, un beţiv, aşa cum cu exagerare revoluţionată s-a vehiculat. A fost împins la o viaţă de boem, neavând nici măcar unde să locuiască. Cezar Ivănescu insistă şi asupra altei informaţii: cu puţin timp înainte de „accident“, Labiş ar fi trimis la Mălini scrisoare părinţilor că se întoarce acasă din motive grave. Margareta Labiş a negat existenţa unei astfel de scrisori, dar a admis că poetul a transmis informaţii orale în acest sens (p. 81). Irimie Străuţ îşi aminteşte că în ziua accidentului, mergând la redacţia ziarului Steagul Roşu din Petroşani, a constatat că o poezie a luiLabiş a fost scoasă din spalt. Redactorul-şef i-a explicat că primise o scrisoare prin care era atenţionat să nu-l mai publice pe Labiş (apud op. cit., p. 210). Noaptea avea să se întâmple nenorocirea. Reproduc versiunea reconstituită de Cezar Ivănescu: cum era inevitabil într-un asemenea context, după dovezile de „indisciplină“ în anul represiunii maghiare, poetul avea securistul după el, în noaptea tragică.

Acesta se urcase în tramvaiul 13 prin faţă (la remorcă) şi „văzând că la uşa din spate a vagonului Labiş şovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiş, care din izbitura neintenţionată (?) a securistului a nimerit sub tramvai. Acest securist a venit la spital... să-i ceară o declaraţie în care poetul să specifice că nu are nici o pretenţie bănească sau de orice fel, declaraţie pe care Labiş a iscălit-o cu nonşalanţă, această declaraţie servindu-i securistului să-l disculpe personal pe linie de serviciu, dar şi să apere Instituţia de orice bănuială de asasinat...“ (p. 86). În staţie erau două fete: Maria Polivoi, menţionată şi de Tomozei în Moartea unui poet, şi Zizi Munteanu, nemenţionată de biograf, lăsată să dispară în străinătate. Maria Polivoi a refuzat să vorbească, „până când... s-a sinucis“. Poetul a agonizat în spital 11 zile. În ultima zi de viaţă, pe 21 decembrie, Labiş a încercat să-i spună Margaretei că „a fost tras de mână şi astfel a ajuns sub tramvai“. S-a nimerit, însă, că sora avea în acea zi examen, a promis că se va întoarce pentru a afla amănunte, dar, între timp, Labiş a murit. Singura mărturie „documentară„ este adevărul învăluit în simboluri poetice din Pasărea cu clonţ de rubin, poema dictată lui Aurel Covaci pe patul de moarte. O reamintesc: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin,/ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă“.

Cezar Ivănescu identifică aici forţa in articulo mortis a limbajului poetic: „numai în baza acestui poem şi se poate vedea cum un mare poet atinge ecumenismul simbolurilor tradiţionale“, care învăluie o ultimă experienţă înaintea morţii. Pasărea cu clonţ de rubin nu este doar un simbol al morţii, ci e pasărea asasină, steaua roşie cu cinci colţuri a comunismului, care îmbia la beţia mângâierii prin cuvinte mincinoase. Răzbunare şi strivire, iată răsplata pentru trezirea din captivitate, pentru experienţa din Delta Dunării şi pentru anul surpător 1956. Premoniţia poetului merge până la capăt: puii păsării cu clonţ de rubin i-au descoperit urmele, fiindcă prea vie era amintirea lor, transformată în una frumoasă – Labiş, mare şi glorios poet al comunismului, cultivat cu osârdie până în 1989, când pasărea cu clonţ de rubin însăşi a căzut răpusă.

Ceea ce urmează în demersul lui Cezar Ivănescu este strivirea acestei platoşe strălucitoare sub care a fost ascuns adevăratul Nicolae Labiş şi din pricina căreia foştii cultivatori ai „faimei“ de poet comunist îl vor asasina pentru a doua oară nu revizuind, ci păstrând ca pe o ruşine vechea etichetare. Marele reproş pe care i-l aduce, de exemplu, Cezar Ivănescu lui Gh. Tomozei, e că, prin cartea „scrisă de alţii“ – Moartea unui poet (1972), l-a confiscat „definitiv pe Labiş cauzei comuniste“, acoperind „un asasinat politic“ (p. 146).

Acesta e miezul chestiunii şi nu văd de ce ea nu s-ar spune, nu neapărat pentru a-l „inculpa“ pe autenticul poet şi om de cultură, de o reală delicateţe personală, care a fost Gh. Tomozei, ci pentru dreptul la fiinţă spirituală şi civică a adevăratului Nicolae Labiş, cel scos din manualele de literatură din liceu şi prin consimţământul lui Eugen Simion care, cândva, îl numise pe poet „buzduganul unei generaţii“, fără a-l smulge de sub faima de poet al comunismului. Asta o spune cu francheţe şi durere Cezar Ivănescu, supărând, fireşte, ca să utilizez un eufemism. Nu e nici o notă de melodramatism aici: „...De câte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte, groaznic, plânsul...“ (p. 169). El nu poate uita că, după ce l-au ucis (indiferent dacă scenariul descris s-a petrecut aidoma sau nu), lui Labiş i s-a ridicat o statuie nedreaptă, mincinoasă, în măsu-ră să falsifice adevăratul sens al „luptei cu inerţia“. Cezar Ivăne-scu nu iartă impostura care l-a făcut inaccesibil pe adevăratul Nicolae Labiş, cel care evolua rapid şi ireversibil spre antico-munism. Depistează asumarea moştenirii falsificate de retorism „revoluţionar“ la Ion Gheorghe, Gh. Tomozei, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Cezar Baltag etc. Acuză generaţia Nichita Stănescu de o anume laşitate prin preluarea poeziei retorice, mincinoase, a lui Labiş (p. 135), fenomen susţinut de criticii de autoritate în epocă. Totuşi, moştenirea cealaltă a lui Labiş, adevărata „luptă cu inerţia“, a lucrat în pofida programului oficial. După Labiş, apreciază Cezar Ivănescu, poezia românească n-a mai putut fi falsificată, dincolo de orice concesii. Meritul poetului din Mălini este inestimabil. Fără el, nu ştim cum ar fi arătat poezia românească de azi. Şi asta trebuie recunoscut, având curajul de a nu ne împiedica de falsa icoană creată sub comunism. Acesta este Nicolae Labiş cel necunoscut, cel nou, pe care s-a străduit să ni-l restituie Cezar Ivănescu, dovedindu-ne cu asupra de măsură că poeţii sunt mai aproape de poeţi decât criticii de profesie.