„Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură,
atunci, însă, faţă către faţă“
Epistola I către Corinteni (13,12)
atunci, însă, faţă către faţă“
Epistola I către Corinteni (13,12)
La apariţia volumului La Baaad (1979), unul dintre criticii exigenţi (ca să nu zic „afurisiţi“) ai momentului, Al. Dobrescu, scria în Convorbiri literare că poetul bârlădean este, probabil, cel mai mare liric român ivit după al doilea război mondial. Se-nţelege că asemenea propulsare spectaculoasă a unui poet peste gloriile zilei nu prea avea darul să facă o bună carieră, mai ales că nici n-a existat un interes deosebit pentru ca numele lui Cezar Ivănescu să eclipseze pe altele. Nu ştiu în ce măsură superlativul cel mai are legitimitate printre scriitori cu personalitate inconfundabilă, dar e cert că La Baaad este una din marile cărţi ale poeziei naţionale din ultimii cincizeci de ani, demnă de a sta alături de Ultimele sonete... ale lui Vasile Voiculescu sau de 11 elegii de Nichita Stănescu. Impresia la lectură este de-a dreptul copleşitoare. De la Eminescu şi Bacovia, nici un alt liric român n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşa cum a făcut-o acest poet atât de puţin cunoscut la adevăratele lui dimensiuni. S-a acreditat, în schimb, ideea că ne aflăm în faţa unei poze de „damnat“ zăbovind în manierismul boemei.
Adevărul e că, în felul său, Cezar Ivănescu este o figură incomodă, de un orgoliu supradimensionat, gata chiar de excese şi nedreptăţi la adresa unor confraţi, unii dintre ei mai norocoşi în a fi ajuns răsfăţaţii criticii. Şi asta contează contraproductiv în sociologia succesului. Faptul pare cu atât mai bizar, cu cât, în realitate, dincolo de crisparea fiziognomică, se ascunde un suflet de o candoare dezarmantă, de o generozitate care spumează macedonskian peste marginile paharului şi care, de cele mai multe ori, se-ntoarce împotriva lui Cezar Ivănescu însuşi. Poate şi de asta nici n-a făcut carieră socială.
Nu ştiu de ce, figura poetului mi-a evocat întotdeauna ceea ce Eminescu a numit un arheu jignit, de unde – bănuiesc – şi amestecul insolit de orgoliu şi umilinţă (suferinţă), la confluenţa cărora se configurează personalitatea artistică excepţională a lui Cezar Ivănescu. Şi nu mai ştiu dacă voinţa lui de discipolat va fi dat roade imediate reale, dar singularitatea pe care şi-o asumă existenţial şi estetic reuşeşte să atingă arhealul, adică să fie reprezentativă pentru spiritualitatea românească a timpului şi a tuturor timpurilor. Sunt două semne care mă determină să fac asemenea apreciere:întâi de toate, Cezar Ivănescu şi-a conturat un idiom poetic inconfundabil, aproape imposibil de imitat fără riscul epigonismului şi pastişei. Asta şi explică de ce n-a creat o şcoală de imitatori precum, să zicem, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Structura strofică, aşezarea în pagină, acele semne de mirare având rostul unei „rame“ supratextuale, concentrarea versului (având contrapondere în gustul pentru poemul amplu), repetiţiile de o persuasiune neobişnuită, incantatorie, stilizarea maximă a formelor populare şi a celor culte, limbajul popular-arhaizant cu asprimi, dar şi catifelări dulci-otrăvitoare, mergând până la sugestia scoasă din jumătăţile de cuvânt (şi aceasta o inovaţie), ingerinţele vag baroce şi de ev mediu baladesc (iar, mai nou, formele concentrate ale orientului), toate au darul nu numai de a marca originalitatea idiomului stilistic, dar şi de a descuraja pe imitatori, ca şi-n cazul formelor coşbuciene de odinioară. Şi totuşi, nu de aici vine consistenţa poeziei luiCezar Ivănescu. Iar acesta e al doilea semn distinctiv de care vorbeam. Dovadă că riscul autopastişei nu-l ocoleşte (v. unele obiecţii la ultima carte a poetului, datorate lui N. Manolescu), de unde se poate trage concluzia că nu numai eventualii epigoni pot rata urmându-l pe maestru, dar autorul însuşi e în primejdie ori de câte ori se lasă ispitit de propria-i manieră. În concluzie, forma atinge tensiunile profunde ale fiinţei atunci când eul poetic scapă de chingile orgoliului, plătindu-şi vămile şi trecând în transindividual, în ceea ce Blaga a numit matrice stilistică românească. Numai în acele clipe Cezar Ivănescu devine reprezentativ şi se ridică la universalitatea marilor poeţi ai lumii. Atunci, poetul trage după sine o întreagă epocă istorică, repetând, în singularitatea lui, drama fiinţei româneşti supusă „terorii istoriei“, cum a numit-o Mircea Eliade. Altminteri, nu e o pură întâmplare că autorul s-a apropiat de textele lui Mircea Eliade, dând – împreună cu doamna Maria Ivănescu – câteva dintre cele mai bune traduceri în româneşte.
Alte fragmente din Muzeon (Editura Cartea Românească, 1992), volum de la care am pornit prezentele însemnări, reţine ca motto al ciclului Doina cunoscutele cuvinte ale lui Mircea Eliade despre semnificaţia religioasă a „terorii istoriei“ în mitul mioritic: „Concepţia unui cosmos răscumpărat prin moartea şi reînvierea Mântuitorului şi sanctificat de paşii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei şi ai Sfinţilor, permite să regăseşti, fie chiar numai sporadic şi simbolic, o lume încărcată de virtuţile şi frumuseţile de care terorile şi invaziile despuiau lumea istorică. Nu este locul aici să arăt că o asemenea concepţie religioasă nu implică nici pesimism, nici pasivitate. Este vorba de o reinterpretare a creştinismului, în care momente istorice sunt asumate ca momente aparţinând dramei cristologice şi, în final, transfigurate“. (De la Zalmoxis la Genghis-han).
La drept vorbind, cuvintele acestea constituie o cheie hermeneutică pentru poezia lui Cezar Ivănescu. De aceea, ne aflăm în faţa unuia dintre cei mai naţionali poeţi ai jumătăţii noastre de veac, în ciuda a ceea ce s-a ştiut până acum despre Cezar Ivănescu. La nici unul dintre poeţii noilor generaţii „teroarea istoriei“ n-a fost transfigurată cristic mai acut, chiar când e vorba de poeţi religioşi recunoscuţi, precum Ioan Alexandru. Arheul „jignit“ şi crucificat al poporului său străbate din plasma lirică a doinei, pe care Cezar Ivănescu o înalţă pe culmile culturii majore, urmând lecţia maestrului său Eminescu, cel din celebra Doină şi din doina inclusă în Scrisoarea III. De altfel, Alte fragmente din Muzeon este o carte închinată „Cu pietate Marelui Nostru Maestru Mihai Eminescu“, pentru ca în Exerga, ce deschide volumul să se spună: „!Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său!“. E cea mai succintă „artă poetică“ a literaturii noastre. Şi ea vine într-un moment în care unii se iluzionează că arheul eminescian poate fi mai departe jignit, împreună cu neamul românesc, şi scos din istorie. Ce superbă punere la punct a detractorilor eminescieni şi ce dovadă mai elocventă că modelul ontologic eminescian continuă să nutrească realizările de vârf ale culturii noastre!?
Dar în ce constă eminescianismul lui Cezar Ivănescu? În realitate, urmele eminesciene sunt puţine şi nesemnificative. La nivelul formelor, rareori un poet s-a depărtat mai decisiv de modelul de plecare. Meritul prim cred că aici şi trebuie căutat: în despărţirea de eminescianism. Este un pas absolut necesar pentru oricare poet posteminescian, pentru ca acela să existe prin sine şi să sporească fiinţa culturii româneşti. Cezar Ivănescu se adaugă celor câţiva mari inovatori de forme de după Eminescu, semnificativi nu numai pentru lirica românească, deşi n-a cunoscut încă gloria şi difuziunea prin traduceri ca, spre exemplu, Marin Sorescu. Această despărţire de eminescianism l-a ferit pe Cezar Ivănescu de închiderea în manierismul tradiţionalist, propulsându-l în plină postmodernitate şi dovedind, astfel, cât de fecund este eminescianimsul. Căci e vorba, în sens noician, de o despărţire sporitoare, nu de una demolatoare, cum propovă-duiesc pseudoeuropeniştii noştri de ultim ceas. Despărţirea este necesară ca şi tăierea cordonului ombilical, pentru ca noua fiinţă să devină altceva, o personalitate de sine stătătoare. A reduce, însă, sporul de fiinţă (culturală) la acest moment înseamnă a lucra doar cu jumătăţi de măsură. Trebuie să ne întoarcem la izvoare, aşa cum ne reîntoarcem la casa părintească. Şi chemarea arheităţii e cu atât mai puternică şi mai spornică, cu cât călătorim mai departe prin culturile lumii. Exemplul unei astfel de experienţe totale este de-a pururi Eminescu, cel atât de român şi atât de universal, în acelaşi timp. Când Cezar Ivănescu emite profesiunea de credinţă: „!Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său!“ o face nu ca un epigon, ci fiindcă a înţeles rădăcinile ontologice ale actului creator pe terenul limbii şi spiritualităţii româneşti. Iată cum „despărţirea de eminescianism“ devine complementară întoarcerii la eminescianism.
La nivelul limbii, fără de care poezia este de neconceput, Eminescu spusese esenţialul:„A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă“. Iar Cezar Ivănescu o face cu asupra de măsură (studiile critice pe această temă, în ce-l priveşte, încă nu s-au ivit), înnoind formele nu pentru ele însele, ci scoţând din ascundere, cum ar spune Heidegger, ceea ce consună cu spiritul veacului nostru din fiinţa abisală a neamului românesc. Iar ceea ce con-sună este contradicţia dramatică dintre omenia mioritică şi „teroarea istoriei“ de după al doilea război mondial. Această teroare (manifestată pluriform) a ameninţat să atingă însăşi fibra omeniei româneşti, corupând numeroşi indivizi (uneori, în masă), de unde şi impresia unor intelectuali că omenia nu mai este o trăsătură a românismului (afirmaţie făcută, între alţii, de Al. Paleologu la emisiunea televizată Convorbiri de duminică, în 1993). Dar şi în Alte fragmente din Muzeon găsim: „bună-ai fost tu, Ţara mea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea“ (p. 99). De fapt, încă autorul anonim al Mioriţei a intuit primejdia când contrapune omeniei ciobanului moldovean invidia agresivă (semn al Cancerului) a fraţilor, care sunt doi. Unu e omenie şi armonie, doi e deja corupt, pradă răului. Dar oare, în mitul mioritic, contează răii, care sunt mai mulţi? Contează, desigur, căci ei sunt creaţia „terorii istoriei“, dar contează, în primul rând, soluţia ciobanului moldovean, superbă transfigurare a răului şi, deci, izbândă a celui care e în „minoritate“. Din păcate, unii intelectuali desfigurează extraordinara complexitate a mitului mioritic, reducându-l abuziv la biruinţa Cancerului (atât când vorbesc de victoria răului în cei mulţi, cât şi când văd pesimism şi pasivitate în atitudinea ciobanului moldovean). Aceasta este o răstălmăcire de ordin politic, menită a dovedi anacronismul istoric al românismului şi necesitatea eliminării lui din istoria contemporană. Este arma cea mai de temut în războiul logistic antiromânesc, în plan cultural, pusă cu succes de străini în mâna unor intelectuali români. Acum, urmaşii celor doi fraţi complotişti pot lovi şi mai diabolic în propriul lor frate. E cumplita semnificaţie a luptei pseudoeuropeniştilor împotriva intelectualilor care apără geniul naţional. Pe care parte a baricadei se situează Cezar Ivănescu?
Doar şi el, şi Paleologu constată biruinţa răului în români. El rămâne de partea omeniei mioritice, pe care şi-o asumă cristologic, luând asupră-şi ispăşirea vinei fraţilor săi. Aici se vede rolul poeţilor, ca păzitori ai fiinţei, cum i-a numit Heidegger. Şi oare ce glorie mai mare pentru un poet român poate fi decât aceea de a păzi fiinţa neamului? Numai un popor ai cărui poeţi s-au rătăcit ei înşişi se află în primejdie de moarte. Când, însă, într-un popor se găsesc intelectuali care-şi asumă urcarea Golgotei, poporul acela e binecu-vântat de Dumnezeu şi va reînvia. Românii au renăscut de fiecare dată, pentru că din mijlocul lui s-au ridicat un Bălcescu, un Eminescu, un Iorga, un Vasile Voiculescu, un Mircea Eliade... Cezar Ivănescu e dintre aceştia. Şi, din fericire, nu e singurul, azi. În schimb, ce uşor e s-o faci pe măscăriciul, să nu-ţi mai pese de rădăcinile tale (în numele „democraţiei“), să crezi că poezia se reduce la maimuţăreală „experimentalistă“ să crezi că reprezinţi „elita“ (opusă poporului)! E comportamentul politic şi cultural al parveniţilor. Niciodată parvenitului nu i-a plăcut să i se spună de unde a plecat. În plan spiritual, literatura răsăriteană a numit acest fenomen, prin Cinghiz Aitmatov, mancurtizare, produs al Cancerului roşu. Dar ce e cu acest Cancer pe care l-am invocat în mai multe rânduri?Este, întâi de toate, una dintre imaginile arhetipale din poezia lui Cezar Ivănescu. Prezentă şi-n Doina eminesciană, ca şi-n unul din romanele lui Sadoveanu – Zodia Cancerului.
În faţa acestui obstacol ontologic, geniul românesc a rezistat prin soluţia mioritică. Cum am demonstrat în altă parte, Mioriţa este unul dintre cele mai complexe mituri europene, probabil cel mai complex după marile mituri ale Greciei antice. La nivelul celor două tipuri de cultură (v. L. Blaga), doar doi autori au reuşit să surprindă bogăţia mitului: în cultura de tip minor, autorul anonim al Mioriţei, iar în cultura majoră, Mihai Eminescu (în ansamblul operei). Pe urmele lor au călcat L. Blaga şi M. Sadoveanu. Cu parcimonie, voi spune că Mioriţa încifrează ma-rea triadă zodiacală a românismului: Cancerul (esenţă a „terorii istoriei“ tradusă în invidia surpătoare a fraţilor), Berbecul (rezistenţa încăpăţânată şi luptătoare în faţa terorii, vestită de Mioara năzdrăvană, care-l îndeamnă pe moldovean să-şi pună pază câini „mai bărbaţi“) şi Cumpăna (soluţia finală a justiţiei divine, tradusă în splendida imagine a nunţii cosmice sau ceea ce Mircea Eliade numea transfigurarea creştină a răului). Se va observa că personalităţile noastre reprezentative se plasează, spiritualmente, în dominanta uneia dintre cele trei zodii, asumându-şi-le, în subsidiar, şi pe celelalte. „Pesimiştii“ şi „cinicii“ (de exemplu, I.L. Caragiale, G. Bacovia, Eugen Ionescu, E. Cioran) descind direct din infernul Cancerului, luptătorii de felul lui N. Iorga, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru, V.I. Popa, Adrian Păunescu stau sub semnul „încăpăţânării“ Berbecului, iar „optimiştii“, înseninaţii împliniţi întru justiţia divină a Cumpenei, s-au încarnat în personalităţi precum V. Alecsandri, L. Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu sau ConstantinNoica (v. şi eseul meu Mesianismul mioritic, în revista Mioriţa, nr. 2/1992, Câmpulung Moldovenesc).
Am observat un lucru absolut uimitor: toate cele trei zodii sub care au căzut românii sunt începătoare: Berbecul, zodia întemeietoare a românismului, deschide primăvara astronomică, Racul sau Cancerul – vara astronomică, iar Cumpăna sau Balanţa – toamna, anotimpul rodului. (Primele volume ale lui Cezar Ivănescu poartă titlul Rod, dar poetul se vede tras înapoi de cleştii sugrumători ai Racului!). Să vină de aici blestemul ca românii să reia, de fiecare dată, istoria de la „început“?
N. Manolescu a sesizat această stranie rotaţie când a vorbit despre un critic literar – Titu Maiorescu. Este orgoliul de a lua totul de la început. Într-adevăr, după invazii (care au silit adesea la autodistrugeri pentru a lăsa pustiu în calea duşmanului), viaţa trebuia luată de la „început“. Invazia comunismului moscovit va întrece oricare dintre experienţele istorice anterioare. Mircea Eliade atrăgea atenţia, în 1953: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale au-tentic naţionale. Neamul românesc, ca şi alte atâtea neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi“. (Destinul culturii româneşti, în Mircea Eliade, Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 143).
Ceea ce semnalează aici Eliade, ca profeţie negativă (altminteri, posibilă), este spargerea definitivă a triadei „zodiacale“ cu reducerea ei la Cancer, având drept consecinţă moartea etniei şi apariţia, pe cadavrul acesteia, a unui popor de hibrizi (mancurţi), cu o cultură hibridă. Şi încă e o perspectivă cât de cât diferită de completa asimilare la sovietism. Dar oricât de pesimist ar fi fost Mircea Eliade, el nu putea ignora forţa de regenerare a arheului românesc. Dimpotrivă, sporirea terorii istoriei putea întări ceea ce Fiara cea Apocalipsă (cum îi va spune Cezar Ivănescu) credea că nimiceşte. Eliade se grăbeşte să adauge:„Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou «mod de a fi» şi să provoace în planul creaţiei culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale, «descălecarea» de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a tătarilor. (...) S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contraofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei“. (Op. cit., p. 143-144). Abia aici se află punctul de rezistenţă al profetismului eliadesc. Asta se-ntâmpla în 1953, când orice speranţă de supravieţuire a naţionalismului românesc, în interiorul ţării, părea imposibilă. Ce s-a întâmplat ulterior?
Secerarea elitelor, exodul unei părţi în toată lumea, umilirea şi condamnarea la tăcere sau la compromis a celor care scăpaseră de puşcărie, toate păreau să ateste atingerea pragului morţii noastre spirituale. Cancerul prolifera sufocant. Şanse de realizare mai aveau doar elitele din diaspora. De-acolo, unii deplângeau marea nenorocire a secolului. Din afară, li se părea că nimic nu poate rezista înăuntru. Un Virgil Ierunca, naţionalist împătimit, pe vremea aceea, îşi scria sau vorbea la radio articolele pe care le va aduna ulterior în volumul Româneşte (Paris, 1964, v. ed. de la Humanitas, Bucureşti, 1991). Este o carte răscolitoare şi tragică, pe alocuri. Autorul constata cu durere cum se lăsau umiliţi şi anihilaţi intelectuali ca G. Călinescu, M. Sadoveanu, T. Vianu, Mihai Ralea, T. Arghezi, Al. Rosetti ş.a. Şi totuşi cât de puţin ştia Virgil Ierunca ceea ce se petrecea cu adevărat în ţară! Îi lipsea vizionarismul lui Mircea Eliade, sub influenţa căruia stătea pe-atunci. Fiindcă, între 1950 şi 1989, s-a petrecut exact ceea ce ultimul profet al românilor întrevăzuse: pe de o parte, o biruinţă a Cancerului, pe de alta, o rezistenţă extraordinară a spiritului românesc, gata de o explozie creatoare formidabilă. Mircea Eliade vorbea de distrugerea elitelor şi de ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Aceste două scopuri, odată împlinite, s-ar fi ajuns la un popor de hibrizi. Ocupantul sovieto-cominternist a constatat, însă, destul de repede, că nu pot fi nimicite la infinit elitele intelectuale. Şi a ajuns la concluzia înţeleaptă că ele trebuie stimulate şi câştigate printr-o constantă infuzie de ideologie. Or, ideologia urmărea ruperea „legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale“.*) Aici, într-adevăr, a lucrat mult şi cu spor Fiara cea Apocalipsă deghizată în fel şi chip.
După ce s-a dovedit falimentul proletcultismului, s-a inoculat – în locul internaţionalismului proletar – ideologia europenismului transnaţional, variantă occidentalizată a cominternismului, mai cu seamă pe filiera stângii franceze. Paradoxal, hibridarea de care vorbea Eliade, fără şansă în anii cei mai negri ai proletcultismului, s-a ivit după 1970, ca un pericol bine mascat, sub un soi de estetism la care s-au convertit foştii marxisto-leninisto-stalinişti, străini de orice spirit românesc. Totuşi, în ciuda tuturor obstacolelor, la primul semn de dezgheţ din 1963 încoace, explozia de spiritualitate naţională se produsese. Din exil, Mircea Eliade îşi pusese mari speranţe în direcţia naţională apărută sub oblăduirea teoriei protocroniste a lui Edgar Papu. Este ceea ce i-a supărat adânc pe internaţionalişti, declanşând o campanie mondială împotriva unor naţionalişti din diaspora ca Eliade, iar în ţară – împotriva direcţiei naţionale sub masca luptei contra protocronismului. Într-o zi, poate se va scrie despre acest război de o amploare unică. Din nenorocire pentru România, prima mare bătălie a fost câştigată de străini, fiindcă foarte mulţi intelectuali s-au pomenit şi au rămas în tabăra internaţionaliştilor care şi-au dat pe faţă cu o spoială de „europenism“.
Chiar şi unii dintre cei mai naţionali gânditori şi artişti au muşcat din momeală, neimplicându-se sau chiar atacând direcţia naţională. Nu e oare foarte grăitor că, în vreme ce Mircea Eliade şi-a pus mari nădejdi în modernitate prin renaşterea tradiţiei, un fost naţionalist ca Virgil Ierunca a devenit, în pofida propriului trecut şi propriei structuri sufleteşti, alături de Monica Lovinescu, adversar al naţionaliştilor? Şi te întrebi dacă nu cumva compromisul acesta n-a fost cel puţin la fel de grav ca şi compromisurile de pe vremuri ale lui Sadoveanu sau Călinescu, de care se face caz şi azi?
Şi încă Virgil Ierunca este un exemplu minor. Anemierea conştiinţei arheale (singura în stare să ne salveze), regizată remarcabil de supravieţuitorii Kominternului, a împins o parte apreciabilă a elitelor într-o mare derută, la limita hibridului cultural, încât forţele antinaţionale au profitat din plin după decembrie 1989, acaparând toate pârghiile de importanţă vitală ale statului român. Aceasta este explicaţia reală a prăbuşirii catastrofale a societăţii româneşti din 1990 încoace. E un eşec comparabil cu invazia Sovietelor. Altfel spus, România a căzut din nou pradă Zodiei Cancerului, reactualizând versurile Doinei eminesciene: „Vai de biet român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul“. Ce ironie tragică! La 22 decembrie 1989, marele actor Victor Rebengiuc a recitat pentru întâia oară Doina lui Eminescu la Televiziunea Română. Acelaşi, invitat de Gabriela Negreanu să recite Doina pentru o emisiune din 13 mai 1993, a refuzat de teamă să nu fie catalogat „naţionalist“ şi „xenofob“! Pe bună dreptate se arăta îngrijorat Marin Tarangul într-o recentă carte despre Eminescu: „Dacă, la capătul unui veac, istoria românească se arată ca făcând un pas înapoi, s-ar putea ca mersul racului (s.n.) de care vorbeşte Eminescu să devină un reflex fatal al românilor“ (Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu, Ed. Humanitas, 1992, p. 8). Cauza? Căderea în hibridul cultural, de care se temea Mircea Eliade. Biruinţa Cancerului.
Pe acest fond s-a ivit poezia lui Cezar Ivănescu. Cititorul mă va ierta pentru aparentele divagaţii, dar fără ele n-aş putea dovedi cât de fecund este modelul ontologic eminescian şi cât de mare poet este Cezar Ivănescu, cel atins de aripa geniului. Nu ştiu dacă alt poet contemporan a intuit mai sigur tragismul condiţiei românilor, punând fierul înroşit pe rana adâncită de Cancerul istoriei moderne. Ca şi Mircea Eliade, Cezar Ivănescu este perfect îndrituit să se considere Profetul lui Eminescu. Şi este, fiindcă poetul a avut şansa cel dintâi de a nu cădea prizonier al nici uneia dintre cele trei zodii întemeietoare ale românismului, dominându-le, în schimb, pe toate, şi sintetizându-le, dându-ne seamă de destinul naţional. Eminescu, atoatecuprinzătorul, s-a născut sub semnul celei de a patra zodii începătoare, Capricornul, şi care încheie, totodată, ciclul astronomic. El va fi moştenit de la Săgetător (oare nu există temeiuri că s-a născut pe 20 decembrie?) fascinaţia zborului hyperionic (pe-deasupra-mergătorul), pentru ca, ajuns pe înălţimi capricornice (carpatine), să poată cuprinde – senin şi rece ca iarna – deopotrivă destinul universului, al pământenilor şi al poporului său. De aceea a fost el în stare să realizeze sinteza românismului şi să-i afle „ecuaţia“ mântuirii (v. cartea mea Modelul ontologic eminescian, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992). Oricare personalitate culturală românească este o părticică din fiinţa hyperionică, aspirând să refacă întregul.
Unde este locul lui Cezar Ivănescu în „ecuaţia“ fiinţei româneşti? În timpul concret al anului 1941 (erau anii canceroşi ai Pactului Molotov – Ribbentrop şi ai Dictatului de la Viena), Cezar Ivănescu a văzut lumina zilei la 6 august, adică într-un anotimp oblăduit de Cancer (în august, au avut loc mari nenorociri pentru poporul român), dar cu aspiraţia de a ajunge la rodul Cumpenei ce trebuia să vină. În definitiv, timpul concret are minimă importanţă pentru un individ, pentru că aici nu intră în calcul naivitatea horoscoapelor (în care nu cred), ci e vorba de timpul arhetipal, timpul matricei stilistice româneşti. Mă-ntreb dacă e chiar întâmplătoare prezenţa arhetipului Fecioarei în poezia lui Cezar Ivănescu. Cred că nu. Or, în transfigurarea creştină, Fecioara nu-i alta decât Maria. Poemele din Jeu d’amour, din Rosarium (v. ansamblul Muzeonului şi nu numai) sunt splendori lirice (incantaţii religioase)închinate Mariei. Există, însă, şi-aici senzaţia unei abandonări pe tărâmurile Cancerului, ca supunere la încercare a credinţei întru Domnul:„! la margine de lume unde Tatăl, Părintele din ceriuri ne-a uitat,/ şi unde Maica noastră cea Fecioară, cu zâmbet de lumină increat,/ nu îmi mai miruieşte trupu-n lacrimi, de două mii de ani crucificat,/ acolo unde nu te-ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat!“ (Către discipoli, CC). Iar acolo unde nu te-ajută nimeni este toposul istoric al Cancerului („de două mii de ani crucificat“).
Poezia lui Cezar Ivănescu pare scrisă de un „rege“ (s-a născut Leu) detronat şi aruncat la margine de istorie. (Nu şi-a spus el însuşi, într-o clipă de superbă trufie, uşor de ridiculizat, că este reîncarnarea lui Caesar?). Este, probabil, eminescianul „complex voievodal“ pe care l-a descris atât de adânc L. Blaga. Ce contradicţie dramatică între Cancer şi „complexul voievodal“! Şi totuşi Cezar Ivănescu nu le pune în antiteză, ci – mai degrabă – în complementaritate. Din tensiunea aceasta s-a născut lumea spirituală a lui Cezar Ivănescu, dominată de spectrul morţii şi care atinge apogeul în partea ei mediană din La Baaad. Muzeonul imaginar al lui Cezar Ivănescu are Golgota coloană de susţinere. Totul se sprijină pe o cruce sau este chiar o cruce. Orizontalitatea ei e în suferinţa întru moarte a mâinilor ţintuite, dătătoare de rod. Poema închinată mâinilor n-are nimic din sărbătoarea metaforică a poeziilor lui Arghezi din Cântare omului (1956): „! cu aceste mânuri pot/ învârti şi eu talantul/ Abstractior şi Savaot/ pot cu ele ucide-un altul. //(...) // pot cu ele face tot/ ce faci tu! ele-mi sunt Christul/ numa-n cuie mi le port/ mi le vând cu tot cu scrisul,/ milă mi-i de-a mele mâni,/ de la stânga înspre dreapta/ zile-ntregi şi săptămâni/ luni şi ani ele-mi fac Fapta!“ (Mă dor mâinile de scris, în Muzeon, 1979).
Verticalitatea crucii ivănesciene e chiar rodul suferinţei mâinilor. În partea de jos, crucea e înfiptă în străfunduri imemoriale ale umanităţii şi neamului românesc. Din ele se înalţă ruga cu sunet de doină. Într-adevăr, volumul Doina (1983) şi toate doinele risipite prin reviste sau incluse în alte cărţi constituie cea de a doua coloană de susţinere a Muzeonului, ca ansamblu al operei. La Baaad – taina universală a morţii; Doina – taina românească a morţii, cu soluţia ei mioritică. Desigur, nu toate „fragmentele din Muzeon“ se înscriu în organicitatea pură a întregului. Poetul a încercat, mai recent, asimilarea unor straturi de cultură orientală, cu vecinătatea folclorului maramureşean, plus materialul cărţilor anterioare. Au fost suficiente aceste „stridenţe“ pentru ca N. Manolescu să decreteze că Alte fragmente din Muzeon este o carte eteroclitică, cu straturi „uneori greu de împăcat între ele“. Mai mult, ne-am afla în faţa unui „cimitir vesel“ şi al unui „kitsch stilistic“ de felul celui din Zoosophia (1967) de Ion Gheorghe.
Deşi recunoaşte că altădată a afirmat despre Cezar Ivănescu că este un poet extraordinar, N. Manolescu se grăbeşte să spună că, în utlima carte, ar fi dat marelui său talent „cea mai proastă întrebuinţare“ (România literară, nr. 16/1993). Cum Zoosophia nu este deloc o carte proastă, ci una dintre realizările remarcabile ale deceniului în care a apărut, îţi dai seama imediat că N. Manolescu a vrut să împuşte doi iepuri deodată, jucând pe cartea exigenţei şi obiectivităţii.
Aşadar, la mijloc nu e doar fragmentarismul criticii practicate de d-l Manolescu, fatalmente neatent la straturile de adâncime ale operei, ci se dezvăluie o destul de rău mascată ingerinţă ideologică a culturii hibride care manifestă ostilitate faţă de tot ce descoperă a fi rădăcină autentic naţională. Acest mercenariat în favoarea culturii hibride este practicat de mulţi ani de către N. Manolescu. Ori de câte ori un scriitor a dat dovezi de reîntoarcere la izvoarele autohtone, d-l Manolescu l-a sancţionat aspru, zicând că opera este ratată. Aşa a procedat cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru ş.a. Acum, victima e Cezar Ivănescu. Cum să demonstrezi că din doină şi din Eminescu se poate nutri poezia modernă? N-a spus d-l Manolescu cum că poezia lui Eminescu este de o actualitate negativă? A spus-o chiar în ziua de 15 ianuarie 1993 şi, iată, a avut surpriza neplăcută ca un mare poet să declare că „Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său!“. Aşa se explică asprimea sancţiunii criticului. Nu zic că Alte fragmente din Muzeon este cea mai bună carte a lui Cezar Ivănescu, dar autorul nu coboară nici aici sub o anumită cotă valorică (care trece, în orice caz, de nivelul mediu al poeziei de azi), încât să se spună că a dat un „kitsch stilistic“. Asta ca să fim cu adevărat obiectivi. Oricum, răspunsul la blasfemie criticul îl poate găsi chiar în Alte fragmente din Muzeon: „! cine vrea mă scuipă,/ scuipă cine vrea,/ eu mereu tot urcu,/ urc pe Golgota“ (Către discipoli, V.). Sunt reminiscenţe ale Cancerului care ne surpă fiinţa dinlăuntru şi din afară, când rodul şi bunătatea devin „oglinzi ale morţii:/ suflet îngrozitor de singur, esenţa cancerului interior me ipse/ rac roşu de sânge mai adânc/ se prăbuşeşte sufletul tău în el însuşi:/ şi feţele noastre simt/ consternate paradoxalul/ vuietul căzând al acestui/ Timp!“ (Muzeon, p. 108). Poetul ştie, aşadar, că stă sub Zodia Cancerului împreună cu poporul său:„vecinic la margine, vecinic poporul meu“, strigă poetul într-o doină. Neantul morţii din La Baaad are ecouri în Muzeon: „şi apoi Neantul cel pur/ al Misterului care este/ zodia Cancerului/ îţi aminteşti era în Zodia Cancerului/ prăbuşit în faţa casei/ cu vestmintele colbăite însângerate/ sărate de sudoare/ căzătură a vremii/ nu mai ştiam ce am de făcut/ căci iată drept ca o revanşă/ ca un laur Tatăl Bătrân/ demenţial râzând şi Maica moartă“ (p. 118-119). Surpătorul de temelii care este Cancerul nu-i altceva decât ipostasul devorator al Timpului (grecii l-au imaginat pe Cronos devorându-şi proprii copii). Vizionarismul poetului român pare a se întâlni cu angoasa existenţialistă de sorginte hedeggeriană, unde Fiinţa stă sub Timpul surpător către Neant (v. Fiinţă şi timp).
Tatăl Bătrân/ demenţial râzând“ este Cancerul, recte Timpul. Ipostazierea istorică se realizează în extraordinara doină Tatăl meu Rusia, inclusă în ultima carte, dar scrisă cu ani în urmă: „!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia.../ ne-ai îngrozit cu groaza ta copiilor copilăria.../ m-ai prigonit, m-ai alungat diin părinteasca noastră casă,/ de-aceea azi picioarele mi-s tari ca fierul şi frumoasă!// ! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia.../ genunchii azi mi-i plec şi-ţi plâng singurătatea, nebunia.../ mă poartă azi picioarele pe Drumul Noilor Imperii,/ la Noua Sofie să-ajung pe crucea Albelor Siberii!“. Racul Roşu (simbol străveziu) este agonia morţii, iar nu moartea însăşi. Poetul se vede „ucis pe-ncet de Gândul morţii/ ca Racul cel Roşiu de sânge,/ îl vezi în sine cum se-nchide/ vag increat părând că plânge“ (Alte fragmente..., p. 138). Iată şi dictatorul roşu trecut în ţară ca Fiara cea Apocalipsă, dintr-o strofă cenzurată în Doina (1983): „! este, Doamne, unul mare,/ unul tare, unul cât,/ cât un rac roşiu şi care/ ne-a pus cleştii lui în gât!“ De-aici senzaţia covârşitoare că românul este tot mai „străin în ţara lui“, cum sună Doina eminesciană: „! sunt în ţara mea pribeag,/ Sufletul abia-mi mai trag/ şi nici Cerul nu mi-i drag“. Şi: „! asta-i Ţară de murit,/ nu e Ţară de trăit/ .../ bună-ai fost tu, Ţara mea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea“. Într-o „Ţară de murit“, poetul se simte frustrat până şi de putinţa morţii. Aici, el se-ntâlneşte cu Bacovia, poetul agoniei fără sfârşit sau al „sfârşitului continuu“, cum l-a numit Ion Caraion: „Şi tare-i târziu,/ Şi n-am mai murit...“ (Pastel).
O crucificare fără sfârşit, iată ce dă intensităţi halucinante morţii în universul lui Cezar Ivănescu. Maica îl lasă lepădat pe cruce:„Maică-a mea cum m-ai lăsat/ colo-n valea Baaad,/ ca pe-un piepten lepădat/ colo-n valea Baaad“ (Muzeon, p. 94). Dumnezeu, aidoma: „Doamne, -atât de rău ţi-am fost?/ să nu-mi dai nici Moartea mea/ vieţuind fără de rost,/ Doamne, -atât de rău ţi-am fost?“ (Idem). E o tortură legată, poate, şi de o experienţă devastatoare, de un păcat greu al copilăriei sau adolescenţei. Să fi intuit ceva Noica atunci când a scris despre La Baaad?: „Simt că acolo s-a încrestat o experienţă gravă“. Este interesant de văzut cum a reacţionat filosoful, cel ajuns demult în Zodia Cumpenei, faţă de un spirit captiv în Zodia Cancerului.
În 1980, Cezar Ivănescu i-a trimis lui Noica La Baaad şi Muzeon. Scrisoarea de răspuns, datată Păltiniş, 8.III.1980, este deosebit de instructivă şi nu întâmplător Cezar Ivănescu o pune ca prefaţă la Alte fragmente din Muzeon. Ceea ce unor critici foarte inteligenţi, dar opaci la structura de adâncime a poeziei, le-a scăpat, Noica a pătruns imediat, semnalând importanţa prezenţei sacrului. Dar optimismului funciar al filosofului nu-i place teribila agonie întru moarte. Îi aduce aminte poetului că a avut prieteni spirituali iluştri (Cioran, Ionescu, Heidegger), marcaţi de acelaşi complex al morţii, dar „Nu au avut ce face cu ea, până la urmă“. În consecinţă, îşi îngăduie să schiţeze „un îndemn“: „Cred că trebuie să ne dăruim acelor zei care au ce face ei cu noi. Moartea se plictiseşte repede cu zelatorii ei. E grăbită şi sumară. Alege zei care ne rabdă aşa cum suntem, aşa cum eşti şi d-ta, făpturi de sânge, sau: «Timpul dens/ şi neconstrâns ca o fantomă/ care-şi impune evidenţa şi dispare»“.
Sfat admirabil pentru cazul când Cezar Ivănescu ar fi fost el însuşi învăţăcel la Păltiniş, dar ineficient în cazul unui poet!
Înţeleptul şi-a putut îngădui să ierte demult şi să-i compătimească pe toţi „Fraţii Alexandru“ din lume, pe toţi acei care-l crucificaseră în temniţă. Dar logica fiinţei poetice este alta. Trebuia epuizată experienţa morţii până la capăt pentru ca transfigurarea să fie deplină. Şi Cezar Ivănescu a făcut-o ca puţini alţii în lirica universală. Altfel spus, Cancerul a trebuit să roadă până la ultima fibră a fiinţei de humă. Despre asta nu ne poate da seamă cuminţenia sfatului din scrisoarea lui Noica. Fără această ardere totală a răului, damnaţiunea întipărită pe chipul celui care a primit crucificarea n-ar fi ajuns la Judecata de apoi, spre a dobândi liniştea finală a înviierii. Fragmentele din ultimul Muzeon aduc semnele izbăvirii. Critica de suprafaţă n-are cum să întrezărească tainele rodului care se răsfrâng şi luminează acum toată opera: „De-acum viaţa mea e moarte, de-acum moartea mea e rai“ (Către discipoli, CXCVIII).
Acest adânc simţământ al mântuirii, al apropierii de Dumnezeu, sub semnul Cumpenei, se accentuează în Sutrele muţeniei (Ed. Princeps, Iaşi, 1994). Să nu ne înşele nici de astă dată afundarea în spiritul Orientului, fiindcă şi Eminescu o făcuse altădată, sporindu-şi propriul univers care este unul mai apropiat de creştinismul primitiv (cosmic). Cezar Ivănescu redescoperă fericirea Treimică a creştinismului printr-o fecundă experienţă spirituală orientală, infuzându-i acesteia strigătul existenţial cel mai deznădăjduit pe care l-a dat poezia românească de după Eminescu şi Bacovia, cum am mai spus. Pradă altădată agoniei morţii şi crucificării („Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“), poetul iese acum mântuit (Imitatio Christi), ajungând faţă către faţă cu Dumnezeu. Sutrele sunt rugăciuni, texte sacre, strigăte mute venite din hăurile fiinţei, din limitele ei. Cartea are ca motto cuvintele profetice ale Sf. Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni (13,12):„Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă“.
După îndelunga „teroare a istoriei“, poetul poate, în sfârşit, spune, chiar cu referire la sine:„! aşa pedepseşte Dumnezău/ pe acei răi şi negri corbi/ ce nu-i vor Chipul Său:/ nu Li se mai arată; ca la nişte orbi!“ (Sutra I). Dacă în La Baaad poetul a putut fi acuzat de prolixitate a stilului, în Sutrele muţeniei a ajuns la maxima concentrare a Cuvântului, ca în nici o altă carte a sa, atingând esenţialitatea textelor taoiste, sau – mai exact spus – prinzând, în supreme clipe de căutare, Cuvântul dintâi, adamic, cum şi-l voia Dante, sau cuvântul eminescian care spune adevărul. Ceea ce m-a uimit dintotdeauna la Cezar Ivănescu (şi aici se verifică geniul său poetic) este capacitatea – inexplicabilă critic – de a nu mai folosi cuvinte, ci de a rupe direct din abisuri frânturi de „strigăte“ existenţiale care ar putea fi numite cuvinte. Nichita Stănescu vorbea despre necuvânt şi totuşi e uneori stufos şi împiedicat în cuvinte. O asemenea risipă găsim şi-n unele poeme mai lungi ale lui Cezar Ivănescu. Însă aici cuvântul se dezghioacă de toate „straiele“omeneşti, rămânând ce-a fost la începuturi: strigăt mut al fiinţei.
Dacă în La Baaad (Infernul său), crucificarea şi moartea făceau risipă de cuvânt, în Sutrele muţeniei tocmai cuvântul este refuzat: „! vorbiţi cu/ altul,/ mie mi s-a dat/ de Domnul/ fericirea, -/ n-o pot spune!“ (Sutra IV). Poate se pierde ceva din forţa viziunii, dar se câştigă pariul cu Logosul. Muţenia este capătul de drum al fiinţei muritoare, o „filosofie“ (în sens etimologic) dacă n-ar fi, în realitate, clipa când omul e „faţă către faţă„ cu Dumnezeu: „! şi lacrimile/ care mi le dai/ şi Sufletul/ la Tine/ ca pe un izvor curat le ai!“ (Sutra VI). Poetul e pregătit pentru moarte şi suferă tocmai pentru că Domnul i-o amână la nesfârşit:„! priveşte-mă, Tu, Doamne,/ şi-omoară-mă, de vrei,/ Tu care vecinic Viaţa ne-o dai şi n-o mai iei!“ (Sutra V. Tao).
Sau această sfâşietoare rugă:
„! Doamne,/ mai alb decât albeaţa osului,/ Doamne,/ mai roşu decât sângele,/ ia-mi oasele sfărmate/ sângele păcătosului/ şi miluieşte-mă/ şi strânge-le!“ (Sutra V). Şi acest final de volum, un poem-vers, singurul scris în trei ani, „în miezul bolii, nebuniei, morţii“, după propria-i mărturie: „! leagăn de vis mă leagănă/ în moarte!“ (Sutra CXCIX). „Ce Te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vânt...“ (Eminescu).
Tulburător şi enigmatic în aceste ultime texte ale lui Cezar Ivănescu e o sinteză între seninătatea (de sorginte eminescian-mioritică) şi agonia sfârşitului continuu al lui Bacovia: „Şi tare-i târziu,/ Şi n-am mai murit...“ (Pastel). Rădăcinile mântuirii sunt la Cezar Ivănescu deopotrivă creştine şi folclorice. Ca printr-o fulgerătură, poetul îşi presimte eroarea (ultimul său păcat) aşteptării morţii de la Dumnezeu. Şi el poate spune: „De-acum viaţa mea e moarte, de-acum moartea mea e rai“.
Astfel, se dovedeşte în spiritul celui mai autentic creştinism răsăritean că răul nu este ontologic. Nu Dumnezeu a dat omului moartea. Murind, scăpând, adică, de spectrul rătăcirii omenescului, poetul a putut atinge, la capătul călătoriei sale spre Golgota, izvorul viu al înveşnicirii, iar acolo, a dat de arheul fiinţei româneşti - cântecul doina.
Este o cu totul altă experienţă decât felul în care a descoperit doina V. Alecsandri, cel ajuns la înseninarea Cumpenei, fără regresiunea în timp a lui Cezar Ivănescu. Doar Eminescu a mers pe aceeaşi cale, confirmându-se abia aici cea mai pură fibră eminesciană a autorului Baaadului. În doină, Cezar Ivănescu identifică arheul românismului. Recent, tracologul Sorin Paliga a adus dovezi asupra vechimii abisale a cuvântului doina (daina), remanenţă preindoeuropeană. Aşadar, daina s-ar putea să fie cuvântul „adamic“, logosul întemeietor al românităţii care a asimilat necontenit adstraturile istoriei. Simţul poetic a mers la sigur. Cezar Ivănescu este unul dintre scriitorii români care atestă veracitatea profetismului eliadesc din 1953.
Când istoricul religiilor zicea că „teroarea istoriei“ ne-ar putea propulsa în istoria culturală a Europei, el nu avea în vedere o sincronizare imitativă, ci una arheală, cu dublă privire, una spre propriile rădăcini, alta spre spiritul veacului. Românismul are avantajul excepţional că a conservat, prin folclor, o dominantă a spiritualităţii europene pe care Occidentul a pierdut-o de două ori: întâia oară când Roma a părăsit Dacia şi, a doua oară, în Evul Mediu timpuriu, când în sânul creştinismului a survenit marea ruptură dintre Roma şi Bizanţ. Este dimensiunea creştinismului cosmic pe care ortodoxia românească a dezvoltat-o, graţie substratului folcloric puternic conservat, într-o direcţie specifică romanităţii orientale. Eliade are grijă să precizeze că nu e vorba de a deveni partizanii tradiţionalismului folcloric, o astfel de mentalitate riscând „să menţină anumite creaţii româneşti într-un provincialism cultural dăunător“ (Op. cit., p. 145). Mai mult, „solidaritatea cu universul folcloric constituie pentru o cultură europeană, modernă, o adevărată catastrofă“. Precizările acestea sunt absolut necesare pentru a spulbera temerile „moderniştilor“, care refuză europenismului dimensiunea românească, fie din ignoranţă, fie din raţiuni propagandistice antiromâneşti.
Eliade aminteşte Occidentului că romanitatea orientală face parte integrantă din Europa. Într-o Europă a viitorului, unită (cum se vrea astăzi), nu poate lipsi modelul fiinţei eminesciene: „Întrebarea este aceasta:printr-un miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian – deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ci şi supravieţuirea Occidentului“ (p. 151).
Recuperând vechea Dacie romană, oare va avea nevoie Europa de o simplă anexă care s-o imite în cultură şi să i se subordoneze economic? Dar asta ar echivala cu o nouă „teroare a istoriei“, de astă dată mai paşnică şi mai subtilă, însemnând decapitarea ultimă. Aici se implică două răspunsuri la întrebarea pusă: „europeniştii“ cred că România trebuie să nu aducă nimic din tradiţia ei, ci să accepte ca pe o binecuvântare cultura Occidentului, cu renunţarea la propria identitate care n-ar avea nimic european într-însa; din contră, naţionaliştii cred că şansa României este nu numai să asimileze cultura creată de Occident, ci să vină şi cu propriul ei europenism pe care Europa l-a pierdut prin părăsirea dublă a Daciei. Aşa au gândit Eminescu, Hasdeu, Iorga, Blaga, Noica şi aceasta este soluţia lui Mircea Eliade. De ce acest naţionalism luminat are adversari atât de înverşunaţi printre intelectualii din ţară şi chiar de aiurea? Să existe oare două Europe? Mă tem că adevărul poate fi acesta, adevăr care va fi, mai departe, nimicitor pentru Europa însăşi, cum au dovedit-o ultimele două războaie mondiale.
„Teroarea istoriei“, pe lângă efectele negative, n-a putut distruge elementele traco-dionisiace şi greco-orfice, pe care Occidentul le-a pierdut. Din acest punct de vedere, România este o zonă privilegiată: „Şi toate valorile create înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpato-balcanic. Ceva mai mult: avem motive să credem că spaţiul în cared s-au întruchipat Zamolxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa este locul predestinat al creaţiilor multiple, variate, complementare: spiritualiceşte şi culturaliceşte. Europa nu este – şi nici nu poate fi – un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi zamolxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze“ (p. 150-151). Dacă Europa are, astăzi, nevoie de România (ca şi România de Europa), trebuie să aibă nevoie mai cu seamă de spiritul ei. Aceasta trebuie să fie raţiunea supremă a intrării României în Consiliul Europei şi în alte organisme suprastatale. Or, politicienii noştri fac impresia penibilă că cerşesc această intrare, indiferent de condiţii. Dar este o mentalitate de hibrid cultural, de umilinţă balcanică menită să schimbe un stăpân cu altul, în speranţa că va fi un stăpân mai bun. Te întrebi de ce-or fi ţinând „elitele“ noastre să ne înfăţişăm Europei fără nimic al nostru? Iată o enigmă aparent fără explicaţie, fiindcă adevărata Europă n-o poate impune. De vrem sau nu vrem, europenismul aparţine naţionaliştilor români, iar nu celor care se declară, cu surle şi tobe, „europenişti“! Europeni sunt şi vor fi Hasdeu, Eminescu, Iorga, Blaga, Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, Noica, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Marin Preda, Dumitru Stăniloae, Cezar Ivănescu şi atâţia alţii. Ceilalţi sunt hibrizi culturali, care pot fi interesanţi, dar nereprezentativi.
Pe acest temei al europenismului răsăritean s-a ridicat personalitatea artistică a lui Cezar Ivănescu. Meritul său este de a nu-şi fi refuzat rădăcinile geniului românesc, transfigurând doina străveche pe culmile culturii occidentale organic asimilate. A confirmat, astfel, credinţa lui Mircea Eliade că „spaţiul în care s-au întruchipat Zamolxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie“.
Adevărul e că, în felul său, Cezar Ivănescu este o figură incomodă, de un orgoliu supradimensionat, gata chiar de excese şi nedreptăţi la adresa unor confraţi, unii dintre ei mai norocoşi în a fi ajuns răsfăţaţii criticii. Şi asta contează contraproductiv în sociologia succesului. Faptul pare cu atât mai bizar, cu cât, în realitate, dincolo de crisparea fiziognomică, se ascunde un suflet de o candoare dezarmantă, de o generozitate care spumează macedonskian peste marginile paharului şi care, de cele mai multe ori, se-ntoarce împotriva lui Cezar Ivănescu însuşi. Poate şi de asta nici n-a făcut carieră socială.
Nu ştiu de ce, figura poetului mi-a evocat întotdeauna ceea ce Eminescu a numit un arheu jignit, de unde – bănuiesc – şi amestecul insolit de orgoliu şi umilinţă (suferinţă), la confluenţa cărora se configurează personalitatea artistică excepţională a lui Cezar Ivănescu. Şi nu mai ştiu dacă voinţa lui de discipolat va fi dat roade imediate reale, dar singularitatea pe care şi-o asumă existenţial şi estetic reuşeşte să atingă arhealul, adică să fie reprezentativă pentru spiritualitatea românească a timpului şi a tuturor timpurilor. Sunt două semne care mă determină să fac asemenea apreciere:întâi de toate, Cezar Ivănescu şi-a conturat un idiom poetic inconfundabil, aproape imposibil de imitat fără riscul epigonismului şi pastişei. Asta şi explică de ce n-a creat o şcoală de imitatori precum, să zicem, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Structura strofică, aşezarea în pagină, acele semne de mirare având rostul unei „rame“ supratextuale, concentrarea versului (având contrapondere în gustul pentru poemul amplu), repetiţiile de o persuasiune neobişnuită, incantatorie, stilizarea maximă a formelor populare şi a celor culte, limbajul popular-arhaizant cu asprimi, dar şi catifelări dulci-otrăvitoare, mergând până la sugestia scoasă din jumătăţile de cuvânt (şi aceasta o inovaţie), ingerinţele vag baroce şi de ev mediu baladesc (iar, mai nou, formele concentrate ale orientului), toate au darul nu numai de a marca originalitatea idiomului stilistic, dar şi de a descuraja pe imitatori, ca şi-n cazul formelor coşbuciene de odinioară. Şi totuşi, nu de aici vine consistenţa poeziei luiCezar Ivănescu. Iar acesta e al doilea semn distinctiv de care vorbeam. Dovadă că riscul autopastişei nu-l ocoleşte (v. unele obiecţii la ultima carte a poetului, datorate lui N. Manolescu), de unde se poate trage concluzia că nu numai eventualii epigoni pot rata urmându-l pe maestru, dar autorul însuşi e în primejdie ori de câte ori se lasă ispitit de propria-i manieră. În concluzie, forma atinge tensiunile profunde ale fiinţei atunci când eul poetic scapă de chingile orgoliului, plătindu-şi vămile şi trecând în transindividual, în ceea ce Blaga a numit matrice stilistică românească. Numai în acele clipe Cezar Ivănescu devine reprezentativ şi se ridică la universalitatea marilor poeţi ai lumii. Atunci, poetul trage după sine o întreagă epocă istorică, repetând, în singularitatea lui, drama fiinţei româneşti supusă „terorii istoriei“, cum a numit-o Mircea Eliade. Altminteri, nu e o pură întâmplare că autorul s-a apropiat de textele lui Mircea Eliade, dând – împreună cu doamna Maria Ivănescu – câteva dintre cele mai bune traduceri în româneşte.
Alte fragmente din Muzeon (Editura Cartea Românească, 1992), volum de la care am pornit prezentele însemnări, reţine ca motto al ciclului Doina cunoscutele cuvinte ale lui Mircea Eliade despre semnificaţia religioasă a „terorii istoriei“ în mitul mioritic: „Concepţia unui cosmos răscumpărat prin moartea şi reînvierea Mântuitorului şi sanctificat de paşii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei şi ai Sfinţilor, permite să regăseşti, fie chiar numai sporadic şi simbolic, o lume încărcată de virtuţile şi frumuseţile de care terorile şi invaziile despuiau lumea istorică. Nu este locul aici să arăt că o asemenea concepţie religioasă nu implică nici pesimism, nici pasivitate. Este vorba de o reinterpretare a creştinismului, în care momente istorice sunt asumate ca momente aparţinând dramei cristologice şi, în final, transfigurate“. (De la Zalmoxis la Genghis-han).
La drept vorbind, cuvintele acestea constituie o cheie hermeneutică pentru poezia lui Cezar Ivănescu. De aceea, ne aflăm în faţa unuia dintre cei mai naţionali poeţi ai jumătăţii noastre de veac, în ciuda a ceea ce s-a ştiut până acum despre Cezar Ivănescu. La nici unul dintre poeţii noilor generaţii „teroarea istoriei“ n-a fost transfigurată cristic mai acut, chiar când e vorba de poeţi religioşi recunoscuţi, precum Ioan Alexandru. Arheul „jignit“ şi crucificat al poporului său străbate din plasma lirică a doinei, pe care Cezar Ivănescu o înalţă pe culmile culturii majore, urmând lecţia maestrului său Eminescu, cel din celebra Doină şi din doina inclusă în Scrisoarea III. De altfel, Alte fragmente din Muzeon este o carte închinată „Cu pietate Marelui Nostru Maestru Mihai Eminescu“, pentru ca în Exerga, ce deschide volumul să se spună: „!Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său!“. E cea mai succintă „artă poetică“ a literaturii noastre. Şi ea vine într-un moment în care unii se iluzionează că arheul eminescian poate fi mai departe jignit, împreună cu neamul românesc, şi scos din istorie. Ce superbă punere la punct a detractorilor eminescieni şi ce dovadă mai elocventă că modelul ontologic eminescian continuă să nutrească realizările de vârf ale culturii noastre!?
Dar în ce constă eminescianismul lui Cezar Ivănescu? În realitate, urmele eminesciene sunt puţine şi nesemnificative. La nivelul formelor, rareori un poet s-a depărtat mai decisiv de modelul de plecare. Meritul prim cred că aici şi trebuie căutat: în despărţirea de eminescianism. Este un pas absolut necesar pentru oricare poet posteminescian, pentru ca acela să existe prin sine şi să sporească fiinţa culturii româneşti. Cezar Ivănescu se adaugă celor câţiva mari inovatori de forme de după Eminescu, semnificativi nu numai pentru lirica românească, deşi n-a cunoscut încă gloria şi difuziunea prin traduceri ca, spre exemplu, Marin Sorescu. Această despărţire de eminescianism l-a ferit pe Cezar Ivănescu de închiderea în manierismul tradiţionalist, propulsându-l în plină postmodernitate şi dovedind, astfel, cât de fecund este eminescianimsul. Căci e vorba, în sens noician, de o despărţire sporitoare, nu de una demolatoare, cum propovă-duiesc pseudoeuropeniştii noştri de ultim ceas. Despărţirea este necesară ca şi tăierea cordonului ombilical, pentru ca noua fiinţă să devină altceva, o personalitate de sine stătătoare. A reduce, însă, sporul de fiinţă (culturală) la acest moment înseamnă a lucra doar cu jumătăţi de măsură. Trebuie să ne întoarcem la izvoare, aşa cum ne reîntoarcem la casa părintească. Şi chemarea arheităţii e cu atât mai puternică şi mai spornică, cu cât călătorim mai departe prin culturile lumii. Exemplul unei astfel de experienţe totale este de-a pururi Eminescu, cel atât de român şi atât de universal, în acelaşi timp. Când Cezar Ivănescu emite profesiunea de credinţă: „!Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său!“ o face nu ca un epigon, ci fiindcă a înţeles rădăcinile ontologice ale actului creator pe terenul limbii şi spiritualităţii româneşti. Iată cum „despărţirea de eminescianism“ devine complementară întoarcerii la eminescianism.
La nivelul limbii, fără de care poezia este de neconceput, Eminescu spusese esenţialul:„A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă“. Iar Cezar Ivănescu o face cu asupra de măsură (studiile critice pe această temă, în ce-l priveşte, încă nu s-au ivit), înnoind formele nu pentru ele însele, ci scoţând din ascundere, cum ar spune Heidegger, ceea ce consună cu spiritul veacului nostru din fiinţa abisală a neamului românesc. Iar ceea ce con-sună este contradicţia dramatică dintre omenia mioritică şi „teroarea istoriei“ de după al doilea război mondial. Această teroare (manifestată pluriform) a ameninţat să atingă însăşi fibra omeniei româneşti, corupând numeroşi indivizi (uneori, în masă), de unde şi impresia unor intelectuali că omenia nu mai este o trăsătură a românismului (afirmaţie făcută, între alţii, de Al. Paleologu la emisiunea televizată Convorbiri de duminică, în 1993). Dar şi în Alte fragmente din Muzeon găsim: „bună-ai fost tu, Ţara mea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea“ (p. 99). De fapt, încă autorul anonim al Mioriţei a intuit primejdia când contrapune omeniei ciobanului moldovean invidia agresivă (semn al Cancerului) a fraţilor, care sunt doi. Unu e omenie şi armonie, doi e deja corupt, pradă răului. Dar oare, în mitul mioritic, contează răii, care sunt mai mulţi? Contează, desigur, căci ei sunt creaţia „terorii istoriei“, dar contează, în primul rând, soluţia ciobanului moldovean, superbă transfigurare a răului şi, deci, izbândă a celui care e în „minoritate“. Din păcate, unii intelectuali desfigurează extraordinara complexitate a mitului mioritic, reducându-l abuziv la biruinţa Cancerului (atât când vorbesc de victoria răului în cei mulţi, cât şi când văd pesimism şi pasivitate în atitudinea ciobanului moldovean). Aceasta este o răstălmăcire de ordin politic, menită a dovedi anacronismul istoric al românismului şi necesitatea eliminării lui din istoria contemporană. Este arma cea mai de temut în războiul logistic antiromânesc, în plan cultural, pusă cu succes de străini în mâna unor intelectuali români. Acum, urmaşii celor doi fraţi complotişti pot lovi şi mai diabolic în propriul lor frate. E cumplita semnificaţie a luptei pseudoeuropeniştilor împotriva intelectualilor care apără geniul naţional. Pe care parte a baricadei se situează Cezar Ivănescu?
Doar şi el, şi Paleologu constată biruinţa răului în români. El rămâne de partea omeniei mioritice, pe care şi-o asumă cristologic, luând asupră-şi ispăşirea vinei fraţilor săi. Aici se vede rolul poeţilor, ca păzitori ai fiinţei, cum i-a numit Heidegger. Şi oare ce glorie mai mare pentru un poet român poate fi decât aceea de a păzi fiinţa neamului? Numai un popor ai cărui poeţi s-au rătăcit ei înşişi se află în primejdie de moarte. Când, însă, într-un popor se găsesc intelectuali care-şi asumă urcarea Golgotei, poporul acela e binecu-vântat de Dumnezeu şi va reînvia. Românii au renăscut de fiecare dată, pentru că din mijlocul lui s-au ridicat un Bălcescu, un Eminescu, un Iorga, un Vasile Voiculescu, un Mircea Eliade... Cezar Ivănescu e dintre aceştia. Şi, din fericire, nu e singurul, azi. În schimb, ce uşor e s-o faci pe măscăriciul, să nu-ţi mai pese de rădăcinile tale (în numele „democraţiei“), să crezi că poezia se reduce la maimuţăreală „experimentalistă“ să crezi că reprezinţi „elita“ (opusă poporului)! E comportamentul politic şi cultural al parveniţilor. Niciodată parvenitului nu i-a plăcut să i se spună de unde a plecat. În plan spiritual, literatura răsăriteană a numit acest fenomen, prin Cinghiz Aitmatov, mancurtizare, produs al Cancerului roşu. Dar ce e cu acest Cancer pe care l-am invocat în mai multe rânduri?Este, întâi de toate, una dintre imaginile arhetipale din poezia lui Cezar Ivănescu. Prezentă şi-n Doina eminesciană, ca şi-n unul din romanele lui Sadoveanu – Zodia Cancerului.
În faţa acestui obstacol ontologic, geniul românesc a rezistat prin soluţia mioritică. Cum am demonstrat în altă parte, Mioriţa este unul dintre cele mai complexe mituri europene, probabil cel mai complex după marile mituri ale Greciei antice. La nivelul celor două tipuri de cultură (v. L. Blaga), doar doi autori au reuşit să surprindă bogăţia mitului: în cultura de tip minor, autorul anonim al Mioriţei, iar în cultura majoră, Mihai Eminescu (în ansamblul operei). Pe urmele lor au călcat L. Blaga şi M. Sadoveanu. Cu parcimonie, voi spune că Mioriţa încifrează ma-rea triadă zodiacală a românismului: Cancerul (esenţă a „terorii istoriei“ tradusă în invidia surpătoare a fraţilor), Berbecul (rezistenţa încăpăţânată şi luptătoare în faţa terorii, vestită de Mioara năzdrăvană, care-l îndeamnă pe moldovean să-şi pună pază câini „mai bărbaţi“) şi Cumpăna (soluţia finală a justiţiei divine, tradusă în splendida imagine a nunţii cosmice sau ceea ce Mircea Eliade numea transfigurarea creştină a răului). Se va observa că personalităţile noastre reprezentative se plasează, spiritualmente, în dominanta uneia dintre cele trei zodii, asumându-şi-le, în subsidiar, şi pe celelalte. „Pesimiştii“ şi „cinicii“ (de exemplu, I.L. Caragiale, G. Bacovia, Eugen Ionescu, E. Cioran) descind direct din infernul Cancerului, luptătorii de felul lui N. Iorga, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru, V.I. Popa, Adrian Păunescu stau sub semnul „încăpăţânării“ Berbecului, iar „optimiştii“, înseninaţii împliniţi întru justiţia divină a Cumpenei, s-au încarnat în personalităţi precum V. Alecsandri, L. Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu sau ConstantinNoica (v. şi eseul meu Mesianismul mioritic, în revista Mioriţa, nr. 2/1992, Câmpulung Moldovenesc).
Am observat un lucru absolut uimitor: toate cele trei zodii sub care au căzut românii sunt începătoare: Berbecul, zodia întemeietoare a românismului, deschide primăvara astronomică, Racul sau Cancerul – vara astronomică, iar Cumpăna sau Balanţa – toamna, anotimpul rodului. (Primele volume ale lui Cezar Ivănescu poartă titlul Rod, dar poetul se vede tras înapoi de cleştii sugrumători ai Racului!). Să vină de aici blestemul ca românii să reia, de fiecare dată, istoria de la „început“?
N. Manolescu a sesizat această stranie rotaţie când a vorbit despre un critic literar – Titu Maiorescu. Este orgoliul de a lua totul de la început. Într-adevăr, după invazii (care au silit adesea la autodistrugeri pentru a lăsa pustiu în calea duşmanului), viaţa trebuia luată de la „început“. Invazia comunismului moscovit va întrece oricare dintre experienţele istorice anterioare. Mircea Eliade atrăgea atenţia, în 1953: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale au-tentic naţionale. Neamul românesc, ca şi alte atâtea neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi“. (Destinul culturii româneşti, în Mircea Eliade, Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 143).
Ceea ce semnalează aici Eliade, ca profeţie negativă (altminteri, posibilă), este spargerea definitivă a triadei „zodiacale“ cu reducerea ei la Cancer, având drept consecinţă moartea etniei şi apariţia, pe cadavrul acesteia, a unui popor de hibrizi (mancurţi), cu o cultură hibridă. Şi încă e o perspectivă cât de cât diferită de completa asimilare la sovietism. Dar oricât de pesimist ar fi fost Mircea Eliade, el nu putea ignora forţa de regenerare a arheului românesc. Dimpotrivă, sporirea terorii istoriei putea întări ceea ce Fiara cea Apocalipsă (cum îi va spune Cezar Ivănescu) credea că nimiceşte. Eliade se grăbeşte să adauge:„Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou «mod de a fi» şi să provoace în planul creaţiei culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale, «descălecarea» de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a tătarilor. (...) S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contraofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei“. (Op. cit., p. 143-144). Abia aici se află punctul de rezistenţă al profetismului eliadesc. Asta se-ntâmpla în 1953, când orice speranţă de supravieţuire a naţionalismului românesc, în interiorul ţării, părea imposibilă. Ce s-a întâmplat ulterior?
Secerarea elitelor, exodul unei părţi în toată lumea, umilirea şi condamnarea la tăcere sau la compromis a celor care scăpaseră de puşcărie, toate păreau să ateste atingerea pragului morţii noastre spirituale. Cancerul prolifera sufocant. Şanse de realizare mai aveau doar elitele din diaspora. De-acolo, unii deplângeau marea nenorocire a secolului. Din afară, li se părea că nimic nu poate rezista înăuntru. Un Virgil Ierunca, naţionalist împătimit, pe vremea aceea, îşi scria sau vorbea la radio articolele pe care le va aduna ulterior în volumul Româneşte (Paris, 1964, v. ed. de la Humanitas, Bucureşti, 1991). Este o carte răscolitoare şi tragică, pe alocuri. Autorul constata cu durere cum se lăsau umiliţi şi anihilaţi intelectuali ca G. Călinescu, M. Sadoveanu, T. Vianu, Mihai Ralea, T. Arghezi, Al. Rosetti ş.a. Şi totuşi cât de puţin ştia Virgil Ierunca ceea ce se petrecea cu adevărat în ţară! Îi lipsea vizionarismul lui Mircea Eliade, sub influenţa căruia stătea pe-atunci. Fiindcă, între 1950 şi 1989, s-a petrecut exact ceea ce ultimul profet al românilor întrevăzuse: pe de o parte, o biruinţă a Cancerului, pe de alta, o rezistenţă extraordinară a spiritului românesc, gata de o explozie creatoare formidabilă. Mircea Eliade vorbea de distrugerea elitelor şi de ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Aceste două scopuri, odată împlinite, s-ar fi ajuns la un popor de hibrizi. Ocupantul sovieto-cominternist a constatat, însă, destul de repede, că nu pot fi nimicite la infinit elitele intelectuale. Şi a ajuns la concluzia înţeleaptă că ele trebuie stimulate şi câştigate printr-o constantă infuzie de ideologie. Or, ideologia urmărea ruperea „legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale“.*) Aici, într-adevăr, a lucrat mult şi cu spor Fiara cea Apocalipsă deghizată în fel şi chip.
După ce s-a dovedit falimentul proletcultismului, s-a inoculat – în locul internaţionalismului proletar – ideologia europenismului transnaţional, variantă occidentalizată a cominternismului, mai cu seamă pe filiera stângii franceze. Paradoxal, hibridarea de care vorbea Eliade, fără şansă în anii cei mai negri ai proletcultismului, s-a ivit după 1970, ca un pericol bine mascat, sub un soi de estetism la care s-au convertit foştii marxisto-leninisto-stalinişti, străini de orice spirit românesc. Totuşi, în ciuda tuturor obstacolelor, la primul semn de dezgheţ din 1963 încoace, explozia de spiritualitate naţională se produsese. Din exil, Mircea Eliade îşi pusese mari speranţe în direcţia naţională apărută sub oblăduirea teoriei protocroniste a lui Edgar Papu. Este ceea ce i-a supărat adânc pe internaţionalişti, declanşând o campanie mondială împotriva unor naţionalişti din diaspora ca Eliade, iar în ţară – împotriva direcţiei naţionale sub masca luptei contra protocronismului. Într-o zi, poate se va scrie despre acest război de o amploare unică. Din nenorocire pentru România, prima mare bătălie a fost câştigată de străini, fiindcă foarte mulţi intelectuali s-au pomenit şi au rămas în tabăra internaţionaliştilor care şi-au dat pe faţă cu o spoială de „europenism“.
Chiar şi unii dintre cei mai naţionali gânditori şi artişti au muşcat din momeală, neimplicându-se sau chiar atacând direcţia naţională. Nu e oare foarte grăitor că, în vreme ce Mircea Eliade şi-a pus mari nădejdi în modernitate prin renaşterea tradiţiei, un fost naţionalist ca Virgil Ierunca a devenit, în pofida propriului trecut şi propriei structuri sufleteşti, alături de Monica Lovinescu, adversar al naţionaliştilor? Şi te întrebi dacă nu cumva compromisul acesta n-a fost cel puţin la fel de grav ca şi compromisurile de pe vremuri ale lui Sadoveanu sau Călinescu, de care se face caz şi azi?
Şi încă Virgil Ierunca este un exemplu minor. Anemierea conştiinţei arheale (singura în stare să ne salveze), regizată remarcabil de supravieţuitorii Kominternului, a împins o parte apreciabilă a elitelor într-o mare derută, la limita hibridului cultural, încât forţele antinaţionale au profitat din plin după decembrie 1989, acaparând toate pârghiile de importanţă vitală ale statului român. Aceasta este explicaţia reală a prăbuşirii catastrofale a societăţii româneşti din 1990 încoace. E un eşec comparabil cu invazia Sovietelor. Altfel spus, România a căzut din nou pradă Zodiei Cancerului, reactualizând versurile Doinei eminesciene: „Vai de biet român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul“. Ce ironie tragică! La 22 decembrie 1989, marele actor Victor Rebengiuc a recitat pentru întâia oară Doina lui Eminescu la Televiziunea Română. Acelaşi, invitat de Gabriela Negreanu să recite Doina pentru o emisiune din 13 mai 1993, a refuzat de teamă să nu fie catalogat „naţionalist“ şi „xenofob“! Pe bună dreptate se arăta îngrijorat Marin Tarangul într-o recentă carte despre Eminescu: „Dacă, la capătul unui veac, istoria românească se arată ca făcând un pas înapoi, s-ar putea ca mersul racului (s.n.) de care vorbeşte Eminescu să devină un reflex fatal al românilor“ (Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu, Ed. Humanitas, 1992, p. 8). Cauza? Căderea în hibridul cultural, de care se temea Mircea Eliade. Biruinţa Cancerului.
Pe acest fond s-a ivit poezia lui Cezar Ivănescu. Cititorul mă va ierta pentru aparentele divagaţii, dar fără ele n-aş putea dovedi cât de fecund este modelul ontologic eminescian şi cât de mare poet este Cezar Ivănescu, cel atins de aripa geniului. Nu ştiu dacă alt poet contemporan a intuit mai sigur tragismul condiţiei românilor, punând fierul înroşit pe rana adâncită de Cancerul istoriei moderne. Ca şi Mircea Eliade, Cezar Ivănescu este perfect îndrituit să se considere Profetul lui Eminescu. Şi este, fiindcă poetul a avut şansa cel dintâi de a nu cădea prizonier al nici uneia dintre cele trei zodii întemeietoare ale românismului, dominându-le, în schimb, pe toate, şi sintetizându-le, dându-ne seamă de destinul naţional. Eminescu, atoatecuprinzătorul, s-a născut sub semnul celei de a patra zodii începătoare, Capricornul, şi care încheie, totodată, ciclul astronomic. El va fi moştenit de la Săgetător (oare nu există temeiuri că s-a născut pe 20 decembrie?) fascinaţia zborului hyperionic (pe-deasupra-mergătorul), pentru ca, ajuns pe înălţimi capricornice (carpatine), să poată cuprinde – senin şi rece ca iarna – deopotrivă destinul universului, al pământenilor şi al poporului său. De aceea a fost el în stare să realizeze sinteza românismului şi să-i afle „ecuaţia“ mântuirii (v. cartea mea Modelul ontologic eminescian, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992). Oricare personalitate culturală românească este o părticică din fiinţa hyperionică, aspirând să refacă întregul.
Unde este locul lui Cezar Ivănescu în „ecuaţia“ fiinţei româneşti? În timpul concret al anului 1941 (erau anii canceroşi ai Pactului Molotov – Ribbentrop şi ai Dictatului de la Viena), Cezar Ivănescu a văzut lumina zilei la 6 august, adică într-un anotimp oblăduit de Cancer (în august, au avut loc mari nenorociri pentru poporul român), dar cu aspiraţia de a ajunge la rodul Cumpenei ce trebuia să vină. În definitiv, timpul concret are minimă importanţă pentru un individ, pentru că aici nu intră în calcul naivitatea horoscoapelor (în care nu cred), ci e vorba de timpul arhetipal, timpul matricei stilistice româneşti. Mă-ntreb dacă e chiar întâmplătoare prezenţa arhetipului Fecioarei în poezia lui Cezar Ivănescu. Cred că nu. Or, în transfigurarea creştină, Fecioara nu-i alta decât Maria. Poemele din Jeu d’amour, din Rosarium (v. ansamblul Muzeonului şi nu numai) sunt splendori lirice (incantaţii religioase)închinate Mariei. Există, însă, şi-aici senzaţia unei abandonări pe tărâmurile Cancerului, ca supunere la încercare a credinţei întru Domnul:„! la margine de lume unde Tatăl, Părintele din ceriuri ne-a uitat,/ şi unde Maica noastră cea Fecioară, cu zâmbet de lumină increat,/ nu îmi mai miruieşte trupu-n lacrimi, de două mii de ani crucificat,/ acolo unde nu te-ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat!“ (Către discipoli, CC). Iar acolo unde nu te-ajută nimeni este toposul istoric al Cancerului („de două mii de ani crucificat“).
Poezia lui Cezar Ivănescu pare scrisă de un „rege“ (s-a născut Leu) detronat şi aruncat la margine de istorie. (Nu şi-a spus el însuşi, într-o clipă de superbă trufie, uşor de ridiculizat, că este reîncarnarea lui Caesar?). Este, probabil, eminescianul „complex voievodal“ pe care l-a descris atât de adânc L. Blaga. Ce contradicţie dramatică între Cancer şi „complexul voievodal“! Şi totuşi Cezar Ivănescu nu le pune în antiteză, ci – mai degrabă – în complementaritate. Din tensiunea aceasta s-a născut lumea spirituală a lui Cezar Ivănescu, dominată de spectrul morţii şi care atinge apogeul în partea ei mediană din La Baaad. Muzeonul imaginar al lui Cezar Ivănescu are Golgota coloană de susţinere. Totul se sprijină pe o cruce sau este chiar o cruce. Orizontalitatea ei e în suferinţa întru moarte a mâinilor ţintuite, dătătoare de rod. Poema închinată mâinilor n-are nimic din sărbătoarea metaforică a poeziilor lui Arghezi din Cântare omului (1956): „! cu aceste mânuri pot/ învârti şi eu talantul/ Abstractior şi Savaot/ pot cu ele ucide-un altul. //(...) // pot cu ele face tot/ ce faci tu! ele-mi sunt Christul/ numa-n cuie mi le port/ mi le vând cu tot cu scrisul,/ milă mi-i de-a mele mâni,/ de la stânga înspre dreapta/ zile-ntregi şi săptămâni/ luni şi ani ele-mi fac Fapta!“ (Mă dor mâinile de scris, în Muzeon, 1979).
Verticalitatea crucii ivănesciene e chiar rodul suferinţei mâinilor. În partea de jos, crucea e înfiptă în străfunduri imemoriale ale umanităţii şi neamului românesc. Din ele se înalţă ruga cu sunet de doină. Într-adevăr, volumul Doina (1983) şi toate doinele risipite prin reviste sau incluse în alte cărţi constituie cea de a doua coloană de susţinere a Muzeonului, ca ansamblu al operei. La Baaad – taina universală a morţii; Doina – taina românească a morţii, cu soluţia ei mioritică. Desigur, nu toate „fragmentele din Muzeon“ se înscriu în organicitatea pură a întregului. Poetul a încercat, mai recent, asimilarea unor straturi de cultură orientală, cu vecinătatea folclorului maramureşean, plus materialul cărţilor anterioare. Au fost suficiente aceste „stridenţe“ pentru ca N. Manolescu să decreteze că Alte fragmente din Muzeon este o carte eteroclitică, cu straturi „uneori greu de împăcat între ele“. Mai mult, ne-am afla în faţa unui „cimitir vesel“ şi al unui „kitsch stilistic“ de felul celui din Zoosophia (1967) de Ion Gheorghe.
Deşi recunoaşte că altădată a afirmat despre Cezar Ivănescu că este un poet extraordinar, N. Manolescu se grăbeşte să spună că, în utlima carte, ar fi dat marelui său talent „cea mai proastă întrebuinţare“ (România literară, nr. 16/1993). Cum Zoosophia nu este deloc o carte proastă, ci una dintre realizările remarcabile ale deceniului în care a apărut, îţi dai seama imediat că N. Manolescu a vrut să împuşte doi iepuri deodată, jucând pe cartea exigenţei şi obiectivităţii.
Aşadar, la mijloc nu e doar fragmentarismul criticii practicate de d-l Manolescu, fatalmente neatent la straturile de adâncime ale operei, ci se dezvăluie o destul de rău mascată ingerinţă ideologică a culturii hibride care manifestă ostilitate faţă de tot ce descoperă a fi rădăcină autentic naţională. Acest mercenariat în favoarea culturii hibride este practicat de mulţi ani de către N. Manolescu. Ori de câte ori un scriitor a dat dovezi de reîntoarcere la izvoarele autohtone, d-l Manolescu l-a sancţionat aspru, zicând că opera este ratată. Aşa a procedat cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru ş.a. Acum, victima e Cezar Ivănescu. Cum să demonstrezi că din doină şi din Eminescu se poate nutri poezia modernă? N-a spus d-l Manolescu cum că poezia lui Eminescu este de o actualitate negativă? A spus-o chiar în ziua de 15 ianuarie 1993 şi, iată, a avut surpriza neplăcută ca un mare poet să declare că „Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său!“. Aşa se explică asprimea sancţiunii criticului. Nu zic că Alte fragmente din Muzeon este cea mai bună carte a lui Cezar Ivănescu, dar autorul nu coboară nici aici sub o anumită cotă valorică (care trece, în orice caz, de nivelul mediu al poeziei de azi), încât să se spună că a dat un „kitsch stilistic“. Asta ca să fim cu adevărat obiectivi. Oricum, răspunsul la blasfemie criticul îl poate găsi chiar în Alte fragmente din Muzeon: „! cine vrea mă scuipă,/ scuipă cine vrea,/ eu mereu tot urcu,/ urc pe Golgota“ (Către discipoli, V.). Sunt reminiscenţe ale Cancerului care ne surpă fiinţa dinlăuntru şi din afară, când rodul şi bunătatea devin „oglinzi ale morţii:/ suflet îngrozitor de singur, esenţa cancerului interior me ipse/ rac roşu de sânge mai adânc/ se prăbuşeşte sufletul tău în el însuşi:/ şi feţele noastre simt/ consternate paradoxalul/ vuietul căzând al acestui/ Timp!“ (Muzeon, p. 108). Poetul ştie, aşadar, că stă sub Zodia Cancerului împreună cu poporul său:„vecinic la margine, vecinic poporul meu“, strigă poetul într-o doină. Neantul morţii din La Baaad are ecouri în Muzeon: „şi apoi Neantul cel pur/ al Misterului care este/ zodia Cancerului/ îţi aminteşti era în Zodia Cancerului/ prăbuşit în faţa casei/ cu vestmintele colbăite însângerate/ sărate de sudoare/ căzătură a vremii/ nu mai ştiam ce am de făcut/ căci iată drept ca o revanşă/ ca un laur Tatăl Bătrân/ demenţial râzând şi Maica moartă“ (p. 118-119). Surpătorul de temelii care este Cancerul nu-i altceva decât ipostasul devorator al Timpului (grecii l-au imaginat pe Cronos devorându-şi proprii copii). Vizionarismul poetului român pare a se întâlni cu angoasa existenţialistă de sorginte hedeggeriană, unde Fiinţa stă sub Timpul surpător către Neant (v. Fiinţă şi timp).
Tatăl Bătrân/ demenţial râzând“ este Cancerul, recte Timpul. Ipostazierea istorică se realizează în extraordinara doină Tatăl meu Rusia, inclusă în ultima carte, dar scrisă cu ani în urmă: „!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia.../ ne-ai îngrozit cu groaza ta copiilor copilăria.../ m-ai prigonit, m-ai alungat diin părinteasca noastră casă,/ de-aceea azi picioarele mi-s tari ca fierul şi frumoasă!// ! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia.../ genunchii azi mi-i plec şi-ţi plâng singurătatea, nebunia.../ mă poartă azi picioarele pe Drumul Noilor Imperii,/ la Noua Sofie să-ajung pe crucea Albelor Siberii!“. Racul Roşu (simbol străveziu) este agonia morţii, iar nu moartea însăşi. Poetul se vede „ucis pe-ncet de Gândul morţii/ ca Racul cel Roşiu de sânge,/ îl vezi în sine cum se-nchide/ vag increat părând că plânge“ (Alte fragmente..., p. 138). Iată şi dictatorul roşu trecut în ţară ca Fiara cea Apocalipsă, dintr-o strofă cenzurată în Doina (1983): „! este, Doamne, unul mare,/ unul tare, unul cât,/ cât un rac roşiu şi care/ ne-a pus cleştii lui în gât!“ De-aici senzaţia covârşitoare că românul este tot mai „străin în ţara lui“, cum sună Doina eminesciană: „! sunt în ţara mea pribeag,/ Sufletul abia-mi mai trag/ şi nici Cerul nu mi-i drag“. Şi: „! asta-i Ţară de murit,/ nu e Ţară de trăit/ .../ bună-ai fost tu, Ţara mea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea“. Într-o „Ţară de murit“, poetul se simte frustrat până şi de putinţa morţii. Aici, el se-ntâlneşte cu Bacovia, poetul agoniei fără sfârşit sau al „sfârşitului continuu“, cum l-a numit Ion Caraion: „Şi tare-i târziu,/ Şi n-am mai murit...“ (Pastel).
O crucificare fără sfârşit, iată ce dă intensităţi halucinante morţii în universul lui Cezar Ivănescu. Maica îl lasă lepădat pe cruce:„Maică-a mea cum m-ai lăsat/ colo-n valea Baaad,/ ca pe-un piepten lepădat/ colo-n valea Baaad“ (Muzeon, p. 94). Dumnezeu, aidoma: „Doamne, -atât de rău ţi-am fost?/ să nu-mi dai nici Moartea mea/ vieţuind fără de rost,/ Doamne, -atât de rău ţi-am fost?“ (Idem). E o tortură legată, poate, şi de o experienţă devastatoare, de un păcat greu al copilăriei sau adolescenţei. Să fi intuit ceva Noica atunci când a scris despre La Baaad?: „Simt că acolo s-a încrestat o experienţă gravă“. Este interesant de văzut cum a reacţionat filosoful, cel ajuns demult în Zodia Cumpenei, faţă de un spirit captiv în Zodia Cancerului.
În 1980, Cezar Ivănescu i-a trimis lui Noica La Baaad şi Muzeon. Scrisoarea de răspuns, datată Păltiniş, 8.III.1980, este deosebit de instructivă şi nu întâmplător Cezar Ivănescu o pune ca prefaţă la Alte fragmente din Muzeon. Ceea ce unor critici foarte inteligenţi, dar opaci la structura de adâncime a poeziei, le-a scăpat, Noica a pătruns imediat, semnalând importanţa prezenţei sacrului. Dar optimismului funciar al filosofului nu-i place teribila agonie întru moarte. Îi aduce aminte poetului că a avut prieteni spirituali iluştri (Cioran, Ionescu, Heidegger), marcaţi de acelaşi complex al morţii, dar „Nu au avut ce face cu ea, până la urmă“. În consecinţă, îşi îngăduie să schiţeze „un îndemn“: „Cred că trebuie să ne dăruim acelor zei care au ce face ei cu noi. Moartea se plictiseşte repede cu zelatorii ei. E grăbită şi sumară. Alege zei care ne rabdă aşa cum suntem, aşa cum eşti şi d-ta, făpturi de sânge, sau: «Timpul dens/ şi neconstrâns ca o fantomă/ care-şi impune evidenţa şi dispare»“.
Sfat admirabil pentru cazul când Cezar Ivănescu ar fi fost el însuşi învăţăcel la Păltiniş, dar ineficient în cazul unui poet!
Înţeleptul şi-a putut îngădui să ierte demult şi să-i compătimească pe toţi „Fraţii Alexandru“ din lume, pe toţi acei care-l crucificaseră în temniţă. Dar logica fiinţei poetice este alta. Trebuia epuizată experienţa morţii până la capăt pentru ca transfigurarea să fie deplină. Şi Cezar Ivănescu a făcut-o ca puţini alţii în lirica universală. Altfel spus, Cancerul a trebuit să roadă până la ultima fibră a fiinţei de humă. Despre asta nu ne poate da seamă cuminţenia sfatului din scrisoarea lui Noica. Fără această ardere totală a răului, damnaţiunea întipărită pe chipul celui care a primit crucificarea n-ar fi ajuns la Judecata de apoi, spre a dobândi liniştea finală a înviierii. Fragmentele din ultimul Muzeon aduc semnele izbăvirii. Critica de suprafaţă n-are cum să întrezărească tainele rodului care se răsfrâng şi luminează acum toată opera: „De-acum viaţa mea e moarte, de-acum moartea mea e rai“ (Către discipoli, CXCVIII).
Acest adânc simţământ al mântuirii, al apropierii de Dumnezeu, sub semnul Cumpenei, se accentuează în Sutrele muţeniei (Ed. Princeps, Iaşi, 1994). Să nu ne înşele nici de astă dată afundarea în spiritul Orientului, fiindcă şi Eminescu o făcuse altădată, sporindu-şi propriul univers care este unul mai apropiat de creştinismul primitiv (cosmic). Cezar Ivănescu redescoperă fericirea Treimică a creştinismului printr-o fecundă experienţă spirituală orientală, infuzându-i acesteia strigătul existenţial cel mai deznădăjduit pe care l-a dat poezia românească de după Eminescu şi Bacovia, cum am mai spus. Pradă altădată agoniei morţii şi crucificării („Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“), poetul iese acum mântuit (Imitatio Christi), ajungând faţă către faţă cu Dumnezeu. Sutrele sunt rugăciuni, texte sacre, strigăte mute venite din hăurile fiinţei, din limitele ei. Cartea are ca motto cuvintele profetice ale Sf. Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni (13,12):„Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă“.
După îndelunga „teroare a istoriei“, poetul poate, în sfârşit, spune, chiar cu referire la sine:„! aşa pedepseşte Dumnezău/ pe acei răi şi negri corbi/ ce nu-i vor Chipul Său:/ nu Li se mai arată; ca la nişte orbi!“ (Sutra I). Dacă în La Baaad poetul a putut fi acuzat de prolixitate a stilului, în Sutrele muţeniei a ajuns la maxima concentrare a Cuvântului, ca în nici o altă carte a sa, atingând esenţialitatea textelor taoiste, sau – mai exact spus – prinzând, în supreme clipe de căutare, Cuvântul dintâi, adamic, cum şi-l voia Dante, sau cuvântul eminescian care spune adevărul. Ceea ce m-a uimit dintotdeauna la Cezar Ivănescu (şi aici se verifică geniul său poetic) este capacitatea – inexplicabilă critic – de a nu mai folosi cuvinte, ci de a rupe direct din abisuri frânturi de „strigăte“ existenţiale care ar putea fi numite cuvinte. Nichita Stănescu vorbea despre necuvânt şi totuşi e uneori stufos şi împiedicat în cuvinte. O asemenea risipă găsim şi-n unele poeme mai lungi ale lui Cezar Ivănescu. Însă aici cuvântul se dezghioacă de toate „straiele“omeneşti, rămânând ce-a fost la începuturi: strigăt mut al fiinţei.
Dacă în La Baaad (Infernul său), crucificarea şi moartea făceau risipă de cuvânt, în Sutrele muţeniei tocmai cuvântul este refuzat: „! vorbiţi cu/ altul,/ mie mi s-a dat/ de Domnul/ fericirea, -/ n-o pot spune!“ (Sutra IV). Poate se pierde ceva din forţa viziunii, dar se câştigă pariul cu Logosul. Muţenia este capătul de drum al fiinţei muritoare, o „filosofie“ (în sens etimologic) dacă n-ar fi, în realitate, clipa când omul e „faţă către faţă„ cu Dumnezeu: „! şi lacrimile/ care mi le dai/ şi Sufletul/ la Tine/ ca pe un izvor curat le ai!“ (Sutra VI). Poetul e pregătit pentru moarte şi suferă tocmai pentru că Domnul i-o amână la nesfârşit:„! priveşte-mă, Tu, Doamne,/ şi-omoară-mă, de vrei,/ Tu care vecinic Viaţa ne-o dai şi n-o mai iei!“ (Sutra V. Tao).
Sau această sfâşietoare rugă:
„! Doamne,/ mai alb decât albeaţa osului,/ Doamne,/ mai roşu decât sângele,/ ia-mi oasele sfărmate/ sângele păcătosului/ şi miluieşte-mă/ şi strânge-le!“ (Sutra V). Şi acest final de volum, un poem-vers, singurul scris în trei ani, „în miezul bolii, nebuniei, morţii“, după propria-i mărturie: „! leagăn de vis mă leagănă/ în moarte!“ (Sutra CXCIX). „Ce Te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vânt...“ (Eminescu).
Tulburător şi enigmatic în aceste ultime texte ale lui Cezar Ivănescu e o sinteză între seninătatea (de sorginte eminescian-mioritică) şi agonia sfârşitului continuu al lui Bacovia: „Şi tare-i târziu,/ Şi n-am mai murit...“ (Pastel). Rădăcinile mântuirii sunt la Cezar Ivănescu deopotrivă creştine şi folclorice. Ca printr-o fulgerătură, poetul îşi presimte eroarea (ultimul său păcat) aşteptării morţii de la Dumnezeu. Şi el poate spune: „De-acum viaţa mea e moarte, de-acum moartea mea e rai“.
Astfel, se dovedeşte în spiritul celui mai autentic creştinism răsăritean că răul nu este ontologic. Nu Dumnezeu a dat omului moartea. Murind, scăpând, adică, de spectrul rătăcirii omenescului, poetul a putut atinge, la capătul călătoriei sale spre Golgota, izvorul viu al înveşnicirii, iar acolo, a dat de arheul fiinţei româneşti - cântecul doina.
Este o cu totul altă experienţă decât felul în care a descoperit doina V. Alecsandri, cel ajuns la înseninarea Cumpenei, fără regresiunea în timp a lui Cezar Ivănescu. Doar Eminescu a mers pe aceeaşi cale, confirmându-se abia aici cea mai pură fibră eminesciană a autorului Baaadului. În doină, Cezar Ivănescu identifică arheul românismului. Recent, tracologul Sorin Paliga a adus dovezi asupra vechimii abisale a cuvântului doina (daina), remanenţă preindoeuropeană. Aşadar, daina s-ar putea să fie cuvântul „adamic“, logosul întemeietor al românităţii care a asimilat necontenit adstraturile istoriei. Simţul poetic a mers la sigur. Cezar Ivănescu este unul dintre scriitorii români care atestă veracitatea profetismului eliadesc din 1953.
Când istoricul religiilor zicea că „teroarea istoriei“ ne-ar putea propulsa în istoria culturală a Europei, el nu avea în vedere o sincronizare imitativă, ci una arheală, cu dublă privire, una spre propriile rădăcini, alta spre spiritul veacului. Românismul are avantajul excepţional că a conservat, prin folclor, o dominantă a spiritualităţii europene pe care Occidentul a pierdut-o de două ori: întâia oară când Roma a părăsit Dacia şi, a doua oară, în Evul Mediu timpuriu, când în sânul creştinismului a survenit marea ruptură dintre Roma şi Bizanţ. Este dimensiunea creştinismului cosmic pe care ortodoxia românească a dezvoltat-o, graţie substratului folcloric puternic conservat, într-o direcţie specifică romanităţii orientale. Eliade are grijă să precizeze că nu e vorba de a deveni partizanii tradiţionalismului folcloric, o astfel de mentalitate riscând „să menţină anumite creaţii româneşti într-un provincialism cultural dăunător“ (Op. cit., p. 145). Mai mult, „solidaritatea cu universul folcloric constituie pentru o cultură europeană, modernă, o adevărată catastrofă“. Precizările acestea sunt absolut necesare pentru a spulbera temerile „moderniştilor“, care refuză europenismului dimensiunea românească, fie din ignoranţă, fie din raţiuni propagandistice antiromâneşti.
Eliade aminteşte Occidentului că romanitatea orientală face parte integrantă din Europa. Într-o Europă a viitorului, unită (cum se vrea astăzi), nu poate lipsi modelul fiinţei eminesciene: „Întrebarea este aceasta:printr-un miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian – deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ci şi supravieţuirea Occidentului“ (p. 151).
Recuperând vechea Dacie romană, oare va avea nevoie Europa de o simplă anexă care s-o imite în cultură şi să i se subordoneze economic? Dar asta ar echivala cu o nouă „teroare a istoriei“, de astă dată mai paşnică şi mai subtilă, însemnând decapitarea ultimă. Aici se implică două răspunsuri la întrebarea pusă: „europeniştii“ cred că România trebuie să nu aducă nimic din tradiţia ei, ci să accepte ca pe o binecuvântare cultura Occidentului, cu renunţarea la propria identitate care n-ar avea nimic european într-însa; din contră, naţionaliştii cred că şansa României este nu numai să asimileze cultura creată de Occident, ci să vină şi cu propriul ei europenism pe care Europa l-a pierdut prin părăsirea dublă a Daciei. Aşa au gândit Eminescu, Hasdeu, Iorga, Blaga, Noica şi aceasta este soluţia lui Mircea Eliade. De ce acest naţionalism luminat are adversari atât de înverşunaţi printre intelectualii din ţară şi chiar de aiurea? Să existe oare două Europe? Mă tem că adevărul poate fi acesta, adevăr care va fi, mai departe, nimicitor pentru Europa însăşi, cum au dovedit-o ultimele două războaie mondiale.
„Teroarea istoriei“, pe lângă efectele negative, n-a putut distruge elementele traco-dionisiace şi greco-orfice, pe care Occidentul le-a pierdut. Din acest punct de vedere, România este o zonă privilegiată: „Şi toate valorile create înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpato-balcanic. Ceva mai mult: avem motive să credem că spaţiul în cared s-au întruchipat Zamolxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa este locul predestinat al creaţiilor multiple, variate, complementare: spiritualiceşte şi culturaliceşte. Europa nu este – şi nici nu poate fi – un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi zamolxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze“ (p. 150-151). Dacă Europa are, astăzi, nevoie de România (ca şi România de Europa), trebuie să aibă nevoie mai cu seamă de spiritul ei. Aceasta trebuie să fie raţiunea supremă a intrării României în Consiliul Europei şi în alte organisme suprastatale. Or, politicienii noştri fac impresia penibilă că cerşesc această intrare, indiferent de condiţii. Dar este o mentalitate de hibrid cultural, de umilinţă balcanică menită să schimbe un stăpân cu altul, în speranţa că va fi un stăpân mai bun. Te întrebi de ce-or fi ţinând „elitele“ noastre să ne înfăţişăm Europei fără nimic al nostru? Iată o enigmă aparent fără explicaţie, fiindcă adevărata Europă n-o poate impune. De vrem sau nu vrem, europenismul aparţine naţionaliştilor români, iar nu celor care se declară, cu surle şi tobe, „europenişti“! Europeni sunt şi vor fi Hasdeu, Eminescu, Iorga, Blaga, Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, Noica, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Marin Preda, Dumitru Stăniloae, Cezar Ivănescu şi atâţia alţii. Ceilalţi sunt hibrizi culturali, care pot fi interesanţi, dar nereprezentativi.
Pe acest temei al europenismului răsăritean s-a ridicat personalitatea artistică a lui Cezar Ivănescu. Meritul său este de a nu-şi fi refuzat rădăcinile geniului românesc, transfigurând doina străveche pe culmile culturii occidentale organic asimilate. A confirmat, astfel, credinţa lui Mircea Eliade că „spaţiul în care s-au întruchipat Zamolxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie“.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu