Călin Ciobotari: Si ce dor mi se face de don Caesar...

In curand se vor implini doi ani de la moartea lui Cezar Ivanescu. Uneori mi se face un dor cumplit de el. Parca il vad urcand aleile de la Pogor, cu celebrul sau rucsac atarnat pe umar, da, chiar don Caesar, intors catre sine, tot mai intors, ca si cum lumea aceasta ar fi prezentat din ce in ce mai putin interes pentru parintele "Rod"-urilor. Alteori mi se pare ca ii aud vocea si mai ales rasul. Ce ras teribil avea Cezar Ivanescu, ras sincer, ras ontologic, un fel de pravalire mantuitoare a intregii sale fiinte. Mi-e dor si de utopiile lui, mi-e dor sa-mi ceara tigara ca sa traga un fum, mi-e dor de povestile lui despre un trecut pe care il iubea si il dispretuia in egala masura. Mi-e dor sa il aud vorbind despre marii poeti ai lumii, cu o familiaritate uluitoare, ca si cum ar fi vorbit despre vecinii de bloc, mi-e dor sa-l stiu cazat in camarutele de la Pogor, vesnic navetist intre Iasi si Bucuresti, intre sfintenie si demonie, intre cer si lut. Mi-e dor de furiile sale monumentale, de injuraturile alea ale lui pe care le rostea ca pe niste rugaciuni, marturisindu-mi apoi ca si a injura este o mare arta, ca si in sudalma pulseaza poezia.

Cred ca marea lectie pe care am retinut-o de la don Caesar in scurta perioada in care mi-a fost harazit sa-l cunosc a fost lectia adevarului. Omul acesta era indragostit de adevar si de aici eterna postura de personaj incomod pe care si-o construise. N-am cunoscut pe nimeni care sa spuna lucrurilor pe nume atat de raspicat, care sa refuze atat de vehement ascunzisurile, subterfugiile, dedublarile. Daca iti spunea despre cutarescu ca e idiot, nu trebuia sa te miri cand il auzeai informandu-l in fata pe respectivul: "Domnule, esti idiot!". Si, din pacate, prin biografia lui Cezar Ivanescu s-au perindat cohorte de idioti. Ii tolera, pentru ca avea o generozitate rara si, in plus, stia sa ierte.

Ma doare si astazi, la ceva timp de la moartea lui, groaznica singuratate in care se ferecase poetul. Ca si cum solitudinea mormantului se iscalise deja pe restul de pergament numit viata. Ma doare strigatul sau final, tipatul acela launtric pe care atat de putini au stiut sa-l auda. Pielea mea retine, infiorata, ultima strangere de mana, rece, indepartata... Si ma mai bantuie revelatia aceea din primavara putreda a anului 2008, cand, pentru intaia oara, in biroul directorial de la "Junimea", am trait blestemul de a intrezari, in carne si oase, Singuratatea.

Au scris colegii mei de la ziarul "Iasi Plus" un reportaj despre paragina in care se afla mormintele lui Sabin Balasa si Cezar Ivanescu. Au dreptate, e dezolant, e nedrept, e trist. Dincolo de morminte, insa, marea noastra problema este ca nu stim ce sa facem cu mortii. Ori le ridicam statui, la propriu, pietrificandu-i, transformandu-i in idoli muti si inutili, ori le predam in gestiunea uitarii, ca pe niste fasii de neant care nu ne mai sunt de folos. Intre patrimonialitate si amnezie ni se pierd mortii nostri cei mai de pret, intre discursuri latrate si taceri vascoase lasam beznele sa acopere marile raze ce ni se dadusera.

Scriu lucrurile acestea cu amaraciune si, pentru a cata oara?!, cu dezamagire. Despre opera lui Cezar Ivanescu nu se mai discuta aproape deloc. Posteritatea nu a retinut din episodul Ivanescu decat figura unui ins agresiv, imprevizibil si incomod. Treptat, amintirile se decoloreaza, ca niste rufe colorate cufundate in clor. Si in indiferenta... Noi sa fim sanatosi, noua sa ne iasa combinatiile, noua, celor in care viata nu si-a spus ultimul cuvant, ultima silaba...

Si ce dor mi se face uneori de don Caesar...

Sursa: http://www.flacarais.ro/cms/site/f_is/news/si_ce_dor_mi_se_face_de_don_caesar..._33577.html