„Mesajul Mântuitorului este în primul rând
un exemplu care cere să fie urmat.“
Puţini dintre admiratorii sau detractorii operei lui Marin Preda ştiu că, asemeni lui Faulkner, în ultimii săi cinci ani de viaţă (pentru care pot depune mărturie), autorul „Moromeţilor“ îşi „ritualizase“ lecturile: la început de an recitea integral „Biblia“ şi câţiva autori preferaţi printre care, constatam cu stupoare, Victor Hugo cu extrem de elogiatul roman „Mizerabilii“: Marin Preda nu mai sfârşea cu laudele şi cu evocările unor episoade din acest roman pe care eu, recunosc sincer, nu mai îndrăzneam să-l recitesc, după ce, la rându-mi, mă fermecase în copilărie; prospeţimea lecturilor din Hugo e evidentă în „Cel mai iubit dintre pământeni“, ca şi lectura „Bibliei“…
După moartea lui Marin Preda, mai mulţi colegi literaţi, după obiceiul pământului, au făcut faţă de mine remarci veninoase privitoare, atât la opera lui Marin Preda (îndeosebi la ultima sa carte, „Cel mai iubit dintre pământeni“) cât şi, mai ales, la felul în care a murit acel pe care mulţi îl consideram o instanţă morală şi o sublimă conştiinţă artistică, un model exemplar de scriitor român autentic acceptând să trăiască, să scrie şi să-şi împlinească vocaţia de mare prozator, hic et nunc, între hoardele unei ţări devastate de bolşevism…
Remarcile privitoare la „Cel mai iubit dintre pământeni“ îmi imputau mie, ca prieten intim al lui Marin Preda, „gafele“ din enunţurile filosofice din roman… În nota 2, pag. 58, din cartea noastră, „Pentru Marin Preda“ (Editura Timpul, Iaşi, 1996) am arătat cum „am glumit“ cu Marin Preda à propos de gnoză şi de încercările sale de a se documenta în privinţa gnosticilor... Curiozitatea îi fusese stârnită de lectura unei cărţi, „La gnose de Princeton“ de Raymond Ruyer, carte care a făcut furori în epocă şi acum e anunţată în curs de apariţie la Editura Nemira, în Colecţia Totem. Transcriem din amuzament prezentarea acestei cărţi după „Buletin de informare pentru cititori şi librari, Aprilie-Septembrie 1997“ al mai sus numitei edituri: „Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton. Savanţii în căutarea unei religii. Dacă cercetările de vârf ale savanţilor americani ne sunt mai mult sau mai puţin accesibile, ştim infinit mai puţin în privinţa imaginii globale despre cosmos la care au ajuns ei: or, Raymond Ruyer vorbeşte, în acest sens, de o nouă gnoză, mai mult discretă decât secretă, pe care savanţii în cauză l-ar fi autorizat s-o dezvăluie în linii mari, cu condiţia să le treacă numele sub tăcere.
Una din cele mai importante cărţi de filozofie a ştiinţei, care l-a făcut pe faimosul Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni să proclame necesitatea unei noi gnoze (deşi, dacă este adevărat că Marin Preda a avut sub ochi cartea lui R. Ruyer, tot atât de adevărat este că mare lucru n-a priceput din ea…).“
Că Marin Preda a avut sub ochelari cartea lui R. Ruyer, nu e nicio îndoială, am mărturisit-o noi în cartea despre Marin Preda, mai sus amintită… Îndoială suscită „pertinenţa“ acestui „filozof al ştiinţei“ care a scris prezentarea. Nu ştiu să se fi făcut până acum o riguroasă analiză textuală a celor două cărţi puse faţă în faţă, de aceea considerăm un asemenea enunţ prezumţios şi incalificabil. Panspiritualismul care se regăseşte implicit şi explicit în multe pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni“ este pentru noi o dovadă că Marin Preda „a priceput“ exact ceea ce trebuia să priceapă dintr-un text îndestul de abstrus. Discuţiile pe marginea acestei cărţi purtate cu Marin Preda şi cu I.D. Sîrbu (unul dintre modelele lui Preda în crearea personajului Victor Petrini) la Mogoşoaia se îndreptau spre o concluzie clară: speranţa într-o „nouă alianţă“ între ştiinţă şi religie.
Această speranţă îi era alimentată lui Marin Preda şi de alte lecturi, bulversante pentru noi în acel timp, cum ar fi, „Le matin des magiciens“ de Louis Pauwels şi jacques Bergier, „Life after life“ de Raymond Moody şi mai ales de unele numere ale revistei franceze „Question de“, revistă densă, preocupată de căutarea interdisciplinară…
Vreau să afirm răspicat, de la bun început, un adevăr care pentru mine ţine de evidenţă: Marin Preda a fost, ca şi Eminescu sau Shakespeare, un „autodidact“ înţelegând prin aceasta că, dincolo de educaţia şi specializarea pe care un scriitor le poate primi urmând studiile universitare chiar, el este obligat să se „specializeze“ continuu în „meseria de scriitor“ pentru a accede la propria-i esenţă, la propria-i formulă creatoare, la „quiditatea“ ultimă care-l desparte pe scriitor de simplul grafoman.
Marin Preda îi citise şi pe Homer, Apuleius sau Petronius, şi pe Platon sau Aristotel, şi pe Rabelais sau Balzac, şi pe Spinoza, Montesquieu, Diderot, Rousseau sau Voltaire, şi pe Zola sau Rebreanu, şi pe Kirkegaard sau Nietzsche, şi pe Dostoievski sau sau Tolstoi, şi pe Madame Blavatsky, Rudolf Steiner, Krishnamurti (prin Sorana Ţopa, teozoafa şi nu numai), şi, ca să-l citez pe Octav Onicescu, pentru un autodidact „nicio carte nu e Biblia, nici chiar Biblia“: nici pentru Marin Preda cărţile nu însemnau decât mai multă conştiinţă, a gândului sau a limbajului.
Aş mai adăuga la această observaţie liminară între altele două: 1. nu vom întâni niciodată în textele, chiar cele confesive ale unui autor („Imposibila întoarcere“, „Convorbirile cu Marin Preda“ de Florin Mugur, „Viaţa ca o pradă“ în cazul lui Marin Preda) citaţi ex professo toţi autorii sau toate cărţile care l-au format; 2. e preferabil ca despre capacitatea sau incapacitatea cuiva de a pricepe ceva într-o disciplină anume să se pronunţe persoane care fac autoritate în respectiva disciplină: să-i lăsăm pe matematicieni sau fizicieni să ne spună dacă Eminescu l-a prefigurat sau nu pe Einstein; să-l lăsăm pe Filosof să ne spună dacă Marin Preda era sau nu capabil „să priceapă“ filosofie: „Toate discuţiile filosofice din Cel mai iubit dintre pământeni, al căror timbru şi a căror substanţă ar putea face invidia unui specialist (dacă există specialişti în această materie) ar merita să fie cercetate, laolaltă cu atâtea reflecţii din alte opere, pentru ele însele, ca şi pentru caracterul lor de document uman.
Ceea ce uşurează desprinderea reflecţiilor filosofice ale lui Marin Preda de contextul lor – aşa cum a fost simplu de făcut cu reflecţiile de memorialistică asupra lui Nietzsche – este faptul că, din păcate, ideile nu se topesc întotdeauna în creaţia literară, ca la Tolstoi, sau nu fac corp cu ea, chiar dacă nu-i sunt străine. În fond şi la Thomas Mann se întâmplă aşa în câteva rânduri, uneori în chip deliberat, ca sub o tehnică literară mai savantă. Dar în cazul lui Marin Preda simţi că marea lui vocaţie literară şi surprinzătoarea înzestrare pentru reflecţiunea filosofică nu fac două. El nu se «informa» (ca Thomas Mann despre gândirea medievală sau despre muzica modernă) când întreprindea lecturi filosofice; părea mai degrabă să se regăsească pe sine.“ (Constantin Noica, „Nietzsche văzut de Marin Preda“, în „Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda“, Ed. Cartea Românească, 1981, p. 268).
Remarcile privitoare la felul în care a murit Marin Preda m-au afectat serios, deoarece, spuse pe şleau, ele tindeau să fixeze o anume imagine despre Marin Preda, beţivan vulgar, îmbătat de vodkă şi de succes literar, murind cam cum ar fi dorit Hamlet să-l prindă moartea pe Regele Claudius, cu burdihanul plin de băutură şi cu gândiri concupiscente iar nu în timpul rugăciunii:
„Hamlet:
Acum ar fi prilejul, când se roagă;
Acum s-o fac: şi mi-l trimit în cer;
Şi-aşa sunt răzbunat. Să cântărim:
Un ticălos mi-ucide tatăl: deci,
Eu, singurul său fiu, pe ticălos
Îl mân în rai.
Dar nu m-am răzbunat, am dat răsplată.
L-a prins pe tata scârnav, ghiftuit,
Cu crimele învoalate. Mai în floare;
Şi cine-i ştie seama decât cerul?
Dar, după gândul şi socoata noastră,
Atârnă greu; şi oare-s răzbunat
Să-l iau când sufletul şi-l primeneşte,
Când pentru moarte-i copt şi pregătit?
Nu.
Stai, spadă; află un prilej mai crunt;
Când doarme beat, când turbă, când e-n patul
Plăcerilor incestului, când joacă,
Înjură, face-o faptă fără iz
De mântuire: -atuncea mi-l răstoarnă
Şi zvârle-l cu călcâile în cer
Iar sufletul să-i fie hâd şi negru
Ca iad-n care cade…“
(Hamlet, Actul III, Scena 3)
Astfel, „poetul religios“ I.A. mi-a spus, dând din mână a lehamite, „prea multă băutură!“, iar T.B., în timp ce era la volanul propriei maşini, s-a strâmbat de greaţă şi mi-a spus, cu aerul că o asemenea moarte era, pe undeva, un sigiliu pus pe o viaţă, „să se înece cu propria-i vomă, Don Cezar?“
Sigur că toate aceste remarci şi altele, inavuabile, nu mi-au căzut bine, aşa cum am mai spus şi am meditat de-a-lungul anilor la felul neglorios, antieroic în care şi-au aflat sfârşitul atât Marin Preda cât şi Constantin Noica sau la modul absurd-beckettian în care şi-a încheiat zilele Emil Cioran…
Oricât am încercat noi, modernii, să golim de semnificaţie acest „ritual de trecere“ (Arnold Van Gennep) care e moartea, în mentalul colectiv al europeanului persistă un prototip al „morţii eroice“, fie că e vorba de o înfruntare stoică a morţii, ca în cazul lui Socrate sau al lui Peregrinos, fie că ne aflăm confruntaţi cu „la plus belle histoire de Dieu“, crucificarea Domnului Nostru Iisus Hristos, moartea–înviere…
Creştinismul, înţeles şi trăit ca o Imitatio Christi (căci spune şi Mircea Eliade, „Mesajul Mântuitorului este în primul rând un exemplu care cere să fie urmat.“) a fost pe deplin realizat în spaţiul cultural românesc de cel puţin trei mari scriitori români moderni, Mihai Eminescu, Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu: şi opera şi viaţa şi moartea acestor trei scriitori români s-au potenţat reciproc prin desăvârşitul duh creştin care le-a animat şi de aceea „mitizarea“, „sacralizarea“ celor trei „autori profani“ mi se pare întrutotul firească…
Reproşul pe care i-l făcea Eugen Ionescu lui Mircea Eliade în volumul omagial publicat de Editions de l’Herne (Mircea Eliade, Cahier de l’Herne, Paris, 1982) viza tocmai dezamăgirea unei generaţii că tânărul de geniu Mircea Eliade a preferat să-şi încheie cariera numai ca un celebru profesor de istorie a religiilor: colegii săi de generaţie sperau de la el mai mult... să reformeze creştinismul sau să realizeze mult-visata sinteză religioasă între gândirea Orientului şi cea a Occidentului...
Nu le-a stat în putinţă aceasta nici unor Rudolf Otto, Giuseppe Tucci sau Georges Dumézil... Abia ne-a dat o idee despre ceea ce ar putea fi această sinteză, René Guénon...
Sigur că, în comparaţie cu magnificenţa celor trei exemple de autori români citaţi mai sus, exemple care pot fi uşor înmulţite (N. Steinhardt, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Eugen Ionescu, Brâncuşi), moartea „derizorie“, „antieroică“ de care au avut parte Marin Preda sau Constantin Noica ne-a flagelat conştiinţa.
Ciudat, dar şi această moarte „antieroică“ îşi are modelul exemplar tot în „biografia“ unui întemeietor de religie şi anume Buddha.
„În anul ~478, în anotimpul ploilor, Buddha, întovărăşit de Ananda se instalează în «Satul de Bambus» (Venugrama), dar se îmbolnăveşte de dizenterie. El depăşeşte criza, şi Ananda se bucură de faptul că «Cel Preafericit nu se va stinge înainte de a fi lăsat instrucţiuni privind Comunitatea». Buddha însă îi răspunde că el a propovăduit toată Legea, fără să păstreze niciun secret, cum fac alţi maeştri; el este acum un «bătrân slăbit», viaţa i s-a apropiat de capăt, de acum înainte discipolii vor trebui să caute sprijin în Lege.“ (Mircea Eliade, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“, II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 81)
„Ca pentru a contraechilibra o moarte atât de omenească (subl. n.), funeraliile lui Buddha au dat naştere la nenumărate legende.“, scrie mai departe (p. 82) Mircea Eliade, căci şi această „moarte atât de omenească“ nu e întâmplătoare, este tot o moarte exemplară, în spiritul buddhismului depreciind acest umil „vehicul“ care este trupul uman pentru a urma Calea care duce spre Nirvana; „plută“ nefolositoare după ce ne-a trecut fluviul, trupul uman, această impermanenţă suferitoare, pentru noi, europenii, şi-a păstrat încă sacralitatea, primită atât de la greci, cât şi prin Scriptură căci e chip „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.“
Eroică sau derizorie, atât în Orient, cât şi în Occident, moartea şi-a conservat misterul ei redutabil, „ceasul morţii“ primind o semnificaţie covârşitoare atât în buddhismul tibetan (v. „Cartea tibetană a morţilor“ – Bardo Tödöl), la egipteni („Cartea egipteană a morţilor“) sau în creştinism, întrucât şi pe patul morţii sufletul omului se mai poate mântui; dealtfel, şi în rugăciunea creştină către Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu este invocată să se roage pentru păcatele noastre, nunc et in hora mortis nostris.
Marin Preda, ca şi Stendhal, s-a temut toată viaţa de o moarte neprevăzută, surprinzătoare, şi, ca şi Stendhal care a murit pe stradă, după ce părăsise un salon parizian pe care-l frecventa, Marin Preda a avut şi el parte de „o moarte rea“, a murit întâmpinat (expresia îi aparţine), adică nepregătit pentru moarte.
Pregătit în fiecare ceas pentru moarte, căci fiecare ceas putea fi „ceasul morţii“, omul Evului Mediu nu putea să moară întâmpinat: „Nicio epocă n-a impus tuturora şi în permanenţă ideea morţii cu atâta putere ca secolul al XV-lea. Fără încetare răsună prin viaţă chemarea memento mori. În lucrarea sa Îndrumător de viaţă pentru nobili, Dionisie Cartusianul avertizează: «Iar când se culcă în pat să-şi aducă aminte că aşa precum se culcă acum în pat el însuşi, tot aşa în curând leşul lui va fi culcat de alţii în mormânt». Credinţa întipărise şi mai înainte, cu toată seriozitatea, gândul permanent al morţii, dar tratatele religioase de la începutul Evului Mediu nu ajungeau decât în mâinile celor despărţiţi de lume. Abia când predicile populare se răspândiseră datorită apariţiei ordinelor călugărilor cerşetori, avertismentul crescuse şi devenise un cor ameninţător, al cărui răsunet străbătea lumea cu o violenţă crescândă. Către sfârşitul Evului Mediu, la cuvântul predicatorilor se adaugă o nouă formă de prezentare. Gravura în lemn îşi croieşte drum spre toate cercurile. Aceste două mijloace de exprimare de masă, predica şi gravura, nu puteau reda ideea morţii decât într-o formă foarte simplă, directă şi vie, tăioasă şi crudă. Tot ceea ce meditase monahul de odinioară cu privire la moarte, se poetiza acum într-o imagine a morţii, extrem de primitivă, populară şi lapidară; în această formă ideea era înfăţişată mulţimii, în cuvânt şi în imagine. Imaginea morţii nu putuse să preia, de fapt, din marele complex de idei care se ţesea în jurul ei, decât un singur element: noţiunea de efemeritate. Face impresia că spiritul epocii de sfârşit a Evului Mediu n-a ştiut să vadă moartea sub niciun alt aspect decât sub cel al efemerităţii.“ (Johan Huizinga, „Amurgul Evului Mediu“, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 212)
Moartea fiecărui om, şi cu atât mai mult a fiecărui artist, îşi păstrează în eternitate propriu-i secret. Poate că această „moartea rea“ de care a avut parte Marin Preda îi era înscrisă în propria-i karma, sau poate chiar „moarte rea“ fiind, l-a ferit de „o moarte şi mai rea“, aşa cum tindem să credem cunoscând circumstanţele adevărate ale morţii lui Marin Preda.
Aceste pagini introductive nu ambiţionează să fie decât o sumară avertizare a cititorului că se va afla la un moment dat în faţa unui demers insolit şi anume în faţa unei reconstituiri a dialogurilor pe care le-am purtat cu Marin Preda, la Mogoşoaia, de la începutul anului 1975 şi până în preajma morţii sale, când am încheiat aceste dialoguri despre om şi divinitate, despre misterul vieţii şi al morţii, referindu-ne, mai ales, înaintea morţii sale, la „Cartea tibetană a morţilor“ (ediţia franceză) pe care o xeroxasem în mai multe exemplare, un exemplar dăruindu-i-l lui Marin Preda.
[...]
Dar mai înainte de a încerca să reconstitui cât de cât fidel modul de a gândi religios al lui Marin Preda, cârcotaş şi socratic şi de o neînchipuită libertate interioară (libertate interioară care îl apropie de un straniu personaj, Abul Tazl – „el însuşi profesa o formă extrem de tolerantă de sufism, se declara opus clerului oficial, şi afirma că toate căile duc la Dumnezeu şi că există o parte din adevăr în fiecare religie“ – personaj de care, sunt sigur, Marin Preda n-a auzit niciodată în viaţa lui), va trebui să facem o incursiune în opera literară a lui Marin Preda cu o specială referire la romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“, trilogie elaborată şi redactată la Mogoşoaia din primăvara anului 1978, până în toamna anului 1979, toamnă în care a dat la lectură prietenilor apropiaţi cele cinci dactilograme pe care obişnuia să le facă după fiecare manuscris al său.
*
Trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni“ a fost iniţial concepută ca o nuvelă după „un caz“ pe care i-l relatase lui Marin Preda prozatorul şi cineastul Horia Pătraşcu într-o discuţie pe care o purtaseră în biroul de director al Editurii Cartea Românească funcţie deţinută până la moarte de Marin Preda.Seara, când s-a întors de la Editură, Marin Preda, ne-a comunicat, mie şi soţiei mele, atât istoria pe care i-o relatase Horia Pătraşcu, „istorie senzaţională“ într-un fel, cât şi intenţia de a scrie o nuvelă... De la zi la zi, nuvela lua proporţie şi atunci am insistat în demersurile mele de a-l convinge pe Marin Preda să scrie cât îl ţin puterile „o carte de sertar“, o carte care, eventual, să fie descoperită peste ani, zăcând prăfuită într-un sertar de birou, aşa cum se întâmplase cu manuscrisul „Moromeţilor“ descoperit de Aurora Cornu într-o clipă magică...
Marin Preda m-a încredinţat că aşa va face...
Iată ce mă determinase pe mine să-i cer să scrie „pentru sertar“ şi ce îl determinase pe Marin Preda să accepte...
Întâi de toate discuţiile purtate în jurul operei şi vieţii lui Louis-Ferdinand Céline...
Marin Preda îl admira Céline ca romancier şi la îndemnurile sale, soţia mea, Maria Ivănescu, tradusese Voyage au bout de la nuit, traducere care avea să apară în 1978 la Editura Cartea Românească şi lucra la traducerea celeialte capodopere a lui Céline, Mort à crédit care avea să apară şi ea în 1983 tot la Editura Cartea Românească.
Purtam discuţii zilnice despre Céline, despre viziunea sa terifiantă, desacralizantă a existenţei omului moderen care şi-a pierdut iluzia unei transcendenţe divine, şi toate iluziile despre om şi umanitate, iluzii cultivate de un Occident care proclama în final atât moartea omului, cât şi a lui Dumnzeu...
Nu era uşor de acceptat pentru un artist de talia lui Marin Preda o viziune atât de întunecată despre om şi umanitate, o viziune de coşmar de Ev Mediu fără Dumnezeu...
Profet al unei Apocalipse moderne, Louis-Ferdinand Céline se întâlnea, fără s-o ştie, prin viziunea sa despre „vârsta sumbră“ cu un profet modern, tot francez, René Guénon, pe Marin Preda îl citise în perioada în care o frecventa pe Sorana Ţopa, teozoafa, cu care avea un desăvârşit comerţ spiritual şi în acei ani, dar nu adera la gândirea ei teozofică, cu care avea un desăvârşit comerţ spiritual şi în acei ani, dar nu adera la gândirea ei teozofică, chiar se temea ca la bătrâneţe „să nu dea în doaga teozofiei“ şi mă avertiza că am misiunea să-l trezesc la realitate dacă acest lucru avea să se întâmple...
Céline, cu biografia lui controversată, ne trezea mari îndoieli în privinţa adevărului istoric, adevăr care, după cel de-al doilea război mondial, era doar adevărul istoric al „învingătorilor“, „aşa se scrie istoria“ cum remarcă sarcastic Vintilă, personajul pitoresc din „Cel mai iubit dintre pământeni“... Or, pentru noi, românii, „învingătorii“ erau reprezentaţi de hoardele ocupate sovietice care bolşevizaseră România şi martirizaseră un popor aflat „la confluenţa marilor imperii militare“, cum spunea Mircea Eliade...
Nenumăraţii autori ruşi de Samizdat, de la Soljeniţîn, la Nadejda Mandelstam, puţinii autorii lucizi din Occident, ca Robert Conquest, ne convingeau că Rusia bolşevică depăşise cu mult graniţele ororii, încă înainte de intrarea în scenă a Germaniei naziste...
Locuiau cu noi la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia foşti deţinuţi politici, de la Romulus Dianu, la Mihai Ursachi, alţii ne vizitau, Marcel Petrişor, I.D. Sârbu, şi tăifăsuiam despre puşcăriile comuniste în agape nesfârşite...
Când părăseam salonul de la Mogoşoia şi Marin Preda se îndrepta spre camera lui să se pună pe scris, nu uita să-mi arunce câte un memento în genul, „nea Cezare, scriu o carte atât de rea, că o să te sature!“
Mai erau şi alte fapte care îl determinau să scrie „o carte rea“...
Avea la Cartea Românească manuscrise pe care nu putea să le publice, deşi, din 1977 cenzura era oficial desfiinţată (unul dintre aceste manuscrise era de Paul Goma, „Uşa“,dacă nu mă înşel), citea ca editor cărţi zguduitoare pe care nu putea nici măcar să le arate „forurilor competente“: un asemenea manuscris îi înmânasem chiar eu, era vorba de romanul autobiografic al lui Aurel State, „Drumul Crucii“, pe care mi-l adusese Marcel Petrişor... Altă viziune asupra războiului din Răsărit!
Apoi, deşi până în 1980, anul morţii lui Marin Preda, „revoluţia culturală“ inaugurată în 1971 de Ceauşescu prin „tezele din iulie“, nu ne apăsase ca în anii proletcultului, ba chiar fusese aparent contracarată printr-un liberalism declarativ, totuşi, cei care prinseseră ceva din România interbelică, în cazul nostru Marin Preda şi Petru Manoliu, când se întâlneau în salonul de la Mogoşoaia în care era instalat televizorul şi-l priveau pe „tovarăşul“ cum salută, surâdeau între ei şi-şi aruncau câte un à mi-chemin!, cu referire la salutul celebru al altui, mai celebru, dictator…
Nu în ultimul rând trebuie amintite dramele familiale ale lui Marin Preda şi, bineînţeles, dramele sale interioare din care, nu răbufnea înafară, cel mai adesea, decât leitmotivul singurătăţii funciare a fiinţei umane…
Trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni“ era concepută ca o polemică necruţătoare cu viziunea oficială, aşazisă, „umanist-socialistă“ şi, în cadrele acestei polemici, Marin Preda nu se sfieşte să-l citeze chiar pe Marx pentru a arăta că, în fapt, comunismul, bolşevismul, mai bine zis, nu e decât un abuz al „ticăloşilor“, un abuz de tip mafiot, de la abuzul istoric al „marilor ticăloşi“, Lenin, Troţki, Stalin, până la abuzul doctrinar, juridic şi strict terminologic…
Nu întâmplător Labiş închina un poem, „Dracul şchiop“, „Tuturor nemernicilor“, aşa cum Victor Petrini, personajul central din „Cel mai iubit dintre pământeni“, avea să scrie o carte „Era ticăloşilor“, şi cum şi noi înşine aveam să scriem o carte „Timpul asasinilor“ dedicată chiar copilului de geniu din Mălini, asasinat în 1956…
Astăzi, când o carte clasică în materie, cum e „Tehnica loviturii de stat“ a lui Curzio Malaparte, poate fi uşor achiziţionată de pe orice tarabă, căci a apărut în traducere românească la Editura Nemira, astăzi e greu să-ţi imaginezi că, pentru că au citit sau au deţinut asemenea cărţi, unui oameni au făcut ani grei de puşcărie…
„Ticăloşirea“ cu metodă a oamenilor a fost, în fapt, singura finalitate evidentă, în Rusia şi aiurea, a bolşevismului… Robert Conquest în celebra sa carte „Marea Teroare“ pe care o citeam în acei la Mogoşoaia într-o ediţie franceză, prezenta, statistic, acest adevăr în graniţele Imperiului Sovietic: puşcăriile, politie sau de drept comun, Gulag-urile lui Soljeniîn de care au aflat mai târziu şi cei vieţuitori în Lumea Liberă, constituiau singura instituţie care prosperase vertiginos între „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie“ şi cel de-al doilea război mondial…
Pe fondul acestei „ticăloşiri“ generale şi pe fondul unei laicizări progresive a existenţei moderne, chiar în societatea românească a anilor ’80 se producea o „polarizare a scenei religioase în jurul a două tendinţe opuse: «Ceea ce ne interesează aici, în mod direct, este opoziţia între două tipuri de mişcări. Se instaurează, într-adevăr, o nouă «distribuţie religioasă care se va afirma în anii ’70 şi ’80: opoziţia între grupările şi curentele cu tendinţe integriste şi fundamentaliste, pe de o parte, şi, pe de alta, curentele complice cu relativismul şi individualismul, care îşi pun din ce în ce mai mult amprenta pe societăţile occidentale.“ (Françoise Champion, „Spirit religios difuz, ecletism şi sincretisme“, în Jean Delumeau, „Religiile lumii“, Editura Humanitas, 1996, pp. 702-703)
Criza religioasă care se declanşează la noi, în acei ani este, fireşte, „o criză specifică“, dar ea beneficiază de un nou climat, de „un spirit religios difuz“, iar afirmarea celor două tendinţe este vizibilă azi şi la noi, cu ochiul liber…
Oricum, după ateismul furibund şi torţionar al „obsedantului deceniu“, în deceniul al optulea a apărut şi la noi primul luptător neînfricat pentru libertatea religioasă, părintele Gheorghe Calciu…
Tocmai tradusesem împreună cu soţia mea, Maria Ivănescu, „De la Zalmoxis la Genghis-han“, cartea lui Mircea Eliade care ar fi trebuit să apară în 1979 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică şi nu a mai apărut în 1979, ci în 1980, pentru că Mircea Eliade acceptase să prezideze un comitet internaţional care se formase întru apărarea părintelui Gheorghe Calciu.
Cum spuneam mai sus, în ultimii săi cinci ani de viaţă, la începutul fiecărui an, Marin Preda recitea integral „Biblia“ iar discuţiile pe marginea Cărţii Sfinte ne duceau, invariabil, la o singură concluzie: ireligiozitatea omului modern a favorizat enorm ascensiunea bolşevismului.
Marin Preda, el însuşi, semnase împreună cu un cunoscător de limbă rusă (Nicolae Gane) traducerea romanului „Demonii“ al lui Dostoievski, roman profetic în atâtea privinţe… şi care avea o continuare în „Diavolul meschin“ al lui Sologub, roman care îl încânta foarte tare pe Marin Preda.
Personajul central al trilogiei, Victor Petrini, personaj cumulând date biografice şi experienţe-limită ale unor personalităţi reale cunoscute de Marin Preda (I.D. Sârbu, Ion Caraion, Romulus Dianu), cum şi ale autorului însuşi, rămâne un personaj sfâşiat, dual, cum a fost, până la moarte şi cel care i-a dat naştere, căci „Era ticăloşilor“ şi „Noua Gnoză“ exprimând un refuz şi o speranţă, ar fi putut să genereze, în ultima parte a trilogiei, acea sinteză originală a cărei absenţă e regretată şi de Noica: „Oricum, trebuie să regreţi că eroul principal din Cel mai iubit dintre pământeni nu este în aşa fel transfigurat de experienţa în idee încât să dea sens propriu, adică o nouă faţă, temei universale a iubirii, prin care culminează romanul. În clipa finală, când ni se spune că ea este totul, nu poate fi vorba de iubirea de totdeauna, nici de cele trei din roman, şi nici de iubirea lui Tristan, de iubirea creştină către oameni sau iubirea indiană către natură şi zei. Dar poate fi vorba de toate acestea la un loc, într-un cuget de pământean ales. Cum este eroul cărţii; sau despre acea iubire pe care autorul ştie s-o opună atât de tulburător, în Viaţa ca o pradă, nu numai lui Nietzsche dar şi altcuiva, de alt format: «iubirea mai puternică decât ura».“ (Constantin Noica, op.cit., p. 268)…
*
Regretul lui Noica e întemeiat şi nu ne îndoim că, dacă Marin Preda şi-ar fi ţinut până la capăt promisiunea pe care ne-o făcuse şi ar fi păstrat manuscrisul acestei „cărţi de sertar“ departe de curiozitatea şi zarva lumii literare, nici nu ar fi murit în delirantul an 1980, nici nu ar fi publicat atât de repede această carte „gâfâită“, această „capodoperă neterminată“, realizată stilistic magistral sau expediată cu neglijenţă maximă pe alocuri...
Cu toate imperfecţiunile de compoziţie şi de stil pe care le conţine, „Cel mai iubit dintre pământeni“ rămâne unul dintre puţinele romane creştine autentice care s-au scris şi sau publicat în timpul dictaturii comuniste.
„Şi unul dintre ei, învăţător al legii, ispitindu-l pe Iisus, l-a întrebat: Învăţătorule, care este marea poruncă din lege?
El îi răspunse: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă;
Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci atârnă toată legea şi prorocii.“ (Matei, 22, 35-40)
Filozof de profesie dar şi prin vocaţie, Victor Petrini se află în căutarea „Domnului Dumnezeului său“ pe care pare a-l descoperi printr-o „nouă cunoaştere“, printr-o alianţă între ştiinţă şi filozofie şi nu prin pietate, prin simplă credinţă... Modelul său pare a fi acela al unui filozof pozitivist luminat (P.P. Negulescu sau Camil Petrescu) dispus să conceptualizeze datele noi şi bulversante pe care i le oferă ştiinţa. El pare pregătit să-şi iubească Dumnezeul său cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său, numai că între el şi Dumnezeul său se interpune o existenţă infernală şi eroul nostru o parcurge scufundându-se tot mai adânc, mai spre centrul diabolic al acestui infern reprezentat de „teroarea istoriei“; spre a-şi iubi aproapele ca pe sine însuşi, trebuie mai întâi să se iubească pe sine însuşi şi iubindu-se pe sine însuşi trebuie să ucidă pentru a supravieţui şi apoi iar să ucidă pentru a-şi salva iubita (aproapele) de la moarte.
Prins în „vârtejul“ diabolic al personajului său care se încăpăţânează să participe la „dansul macabru“ al existenţei, Marin Preda nu ar fi reuşit să încheie „creştineşte“ această carte, prea plină de ranchiună personală, dacă nu ar fi descoperit „renunţarea“ lui Victor Petrini: această „renunţare“ (la Suzy), doar erotică în roman, conţine şi „o eliberare“ (catharsis) pentru cititor şi un început de „înviere“ pentru personajul „îndârjit“, iar cei care au în ei îndârjire, acelora nu li se arată Dumnezeu...
„Renunţarea“ lui Petrini şi pura lui iubire pentru fiica sa, Silvia, fac plauzibilă parafraza finală a romanului, „dacă dragoste nu e, nimic nu e“, parafrază după Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, 13, şi nu după Evanghelii.
Este destul de straniu finalul propriu-zis al romanului, mai ales că el vine după ce trăim o senzaţie dublă de eliberare, şi de tensiunea dramatică a acţiunii, şi de soarta personajului nostru care pare a redeveni el însuşi un om liber, aşa cum l-a făcut Dumnezeu:
Marin Preda pare să separe erotismul de „iubirea pentru aproapele“, dar chestiunea aceasta nu e atât de simplă încât s-o putem expedia în câteva rânduri; Denis de Rougemont a trudit o viaţă întreagă spre a clarifica relaţia dintre creştinism şi miturile europene ale iubirii...
Singurul aspect asupra căruia ne oprim acum, priveşte modul în care Marin Preda s-a decis să încheie romanul prin parafraza la Sfântul Apostol Pavel.
Îi dădusem lui Marin Preda la lectură o carte a lui Denis de Rougemont, „Les mythes de l’Amour“, o carte constituind o continuare şi o completare la celebra lucrare a savantului elveţian, „L’Amour et l’Occident“…
În „Les mythes de l’Amour“, Denis de Rougemont lua în discuţie trei capodopere romaneşti, „Lolita“ lui Nabokov, „Omul fără calităţi“ al lui Robert Musil şi „Doctor Jivago“ al lui Pasternak… Marin Preda citise, în traducere franceză, toate aceste trei capodopere şi multă vreme înclinase către o soluţie parodică în finalul cărţii sale, soluţie apropiată de Nabokov şi care ar fi surdinizat, într-un fel, aspectul de roman popular, sentimental pe care-l luase trilogia.
Faptul că Marin Preda a optat, în cele din urmă, pentru un final grav, religios, este încă o dovadă că, la ora la care îşi redacta cartea, era obsedat mai ales să găsească o soluţie morală sau religioasă unei probleme morale şi nu numaidecât o soluţie estetică.
Rămânem la opinia că Marin Preda „a scăpat“ din mâini prea repede această trilogie de care, într-un fel, era legată şi viaţa sa, ca într-o misterioasă relaţie între un alchimist şi Marea Operă la care trudeşte.
Îndelung păstrat în sertarele sale, poate că manuscrisul acestei cărţi l-ar fi ţinut în viaţă pe Marin Preda împrumutându-i el însuşi din „pneuma“ incorporată în el.
Cu aceste succinte precizări şi delimitări, putem purcede acum la o strictă analiză textuală a romanului.
Cezar Ivănescu
1997
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu