„Acest individ, Lucian Raicu, poate să fie Kant
(deşi nu e), Hegel sau cine mai vrea el,
numai că nu poate în nici un fel nega faptul
că şi Nicolae Labiş, şi Marin Preda
s-au ridicat de la masa lui şi apoi au murit...“
(deşi nu e), Hegel sau cine mai vrea el,
numai că nu poate în nici un fel nega faptul
că şi Nicolae Labiş, şi Marin Preda
s-au ridicat de la masa lui şi apoi au murit...“
Una dintre cele mai insolite cărţi apărute după 1989 este Pentru Marin Preda de Cezar Ivănescu. O premieră, desigur, fiindcă Cezar Ivănescu n-a publicat până azi decât volume de versuri. Bârlădeanul promite şi realizează o breşă decisivă în istoria scrierilor pe tema morţii lui Marin Preda. Cartea este singulară şi prin structura ei aparent aleatorie, descărnată, dar mai ales prin tonul ei de o duritate rarisimă la adresa vieţii literare româneşti şi a unor personalităţi. E un amestec de memorii, de pamflet vaticinar, de exegeză a operei lui Preda, de consideraţii asupra civilizaţiei şi culturii care devin derutante pentru cine nu ştie să urmărească un fir „epic“ subiacent foarte riguros, în realitate. Eu, unul, care sunt bine familiarizat cu poezia lui Cezar Ivănescu, recunosc, de departe, că nici de astă dată nu e vorba de o carte protocolară, simplu capriciu al autorlâcului, ci Pentru Marin Preda se înscrie uimitor în ansamblul operei poetice printr-un soi de tehnică a contrapunctului. Dar şi-aici cuvântul este rupt din adâncuri, mergând la planurile radicalizante ale fiinţei, dincolo de înşelăciunea unor vulgarităţi care ar fi putut să le concureze pe cele ale lui H.R. Patapievici din Politice.
În ciuda tuturor aparenţelor, nu vulgaritatea şi pamfletul, nu supradimensionarea eului, nu nedreptatea faţă de cei fulgeraţi dau tonalitatea cărţii lui Cezar Ivănescu, deşi, evident, tocmai pe aceste corzi sfârtecate îşi vor improviza partitura desfiinţării ei toţi aceia care vor avea interesul s-o facă, pe bună dreptate sau nu. Le va fi foarte uşor cu „nebunul“. Pentru Marin Preda este o fundamentală pagină din dosarul procesului comunismului, aşa cum s-a manifestat această ciumă balcanizată pe malurile Dâmboviţei. Procesul de-acum nu se face de la suprafaţa lucrurilor precum în tragicul condamnării la moarte a cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, executaţi în ziua de Crăciun a anului 1989, ci printr-o despicare a lucrurilor până la rădăcina răului lumii moderne. Şi ceea ce este mai interesant e că Marin Preda şi-a definit răul, de care va fi răpus, încă în cartea de debut, în schiţa Calul (Întâlnirea din pământuri, 1948). De-acolo ne surprinde demersul „exegetic“ al lui Cezar Ivănescu, o primă curiozitate menită să deruteze pe oricine se aştepta la probe palpabile, ne nezdruncinat în legătură cu moartea prozatorului. Marin Preda a mers direct la ţintă, răscolind hăurile veacului putred XX, surprinzând gestul iraţional al lui Florea Gheorghe care ucide un cal, dezlănţuindu-se apocaliptic, „dând la cap“ cu „ce găseşte, cu osul («simbol al morţii» – Marija Gimbutas), cu bâta, cu vorba...“ (p. 32). Invocarea numelui Marijei Gimbutas, cunoscuta indoeuropenistă din America, nu este nici ea întâmplătoare. De la arhaicul cult al calului din acelaşi spaţiu geografic şi până la delirul bestial desfăşurat de Florea Gheorghe e o distanţă de eră geologică. Cezar Ivănescu o măsoară cu „2000 de ani de descreştinare, de îndepărtare a individului de viziunea doloristă, tolerantă, adânc mistică a adevăratului creştinism, astfel încât individul care a păşit în lumea modernă, şi în special în acest veac al nostru, douăzeci, paciaură şi paiaţă a vremii, de o demnitate patibulară («drepturile omului»), nu «drepturile Domnului şi datoriile omului», cu rudimente de tulburi credinţe superstiţioase, poate fi considerat nu moins-civilisé, cum erau denumite în derâdere populaţiile primitive, ci în întregime barbar... troglodit în sens etimologic“ (p. 31).
Acesta e fundalul, „altarul“ pe care au fost jertfiţi scriitori de geniu, în comunism, precum Nicolae Labiş şi Marin Preda, căci fuga de creştinism a atins cote sufocante, o degradare a fiinţei balcanic-dâmboviţene a scriitorului român. În pofida unor explicaţii inepte semnate de un oarecare C. Turturică, în pofida unor convenţionalisme din volumul Timpul n-a mai avut răbdare, împotriva zvonului lansat de Geo Bogza că Preda a fost victima securităţii ceauşiste etc., Cezar Ivănescu vine cu explicaţia lui şocantă ca o tăietură de laser. Da, aprobă el, „securitatea“ comunistă l-a ucis pe Marin Preda, dar nu prin securişti proprio motu, ci prin oameni formaţi de comunism, banda de cheflii („oameni noi“) sau „fata soioasă, L.U.“ care a ştiut să-i dea „lovitura palmei care vibrează“ (p. 55):„culpabilitatea reală a celor care «l-au omorât» pe Marin Preda, a devenit o evidenţă: banda de «cheflii» interesaţi care şi l-a «pasat» fără milă din mână în mână pe Marin Preda (de la Dinescu Mircea, care «l-a scos două ore» de la Editura «Cartea Românească» în după-amiaza zilei de 15 mai 1980 şi până la Mazilescu Virgil, care l-a dus şi «l-a trântit» în patul din camera sa de la Mogoşoaia... în jurul orei două în dimineaţa zilei de 16 mai, toţi cei care «au petrecut» cu Marin Preda în ultimele sale 24 de ore de viaţă au mai adăugat un strop de băutură greţoasă în paharul său şi un «mod personal» de ranchiună şi ură ascunsă şi defulată cu acest prilej faţă de acel pe care-l adulau greţos la trezie) poartă toată responsabilitatea morţii lui Marin Preda, un om bolnav sufleteşte în primul rând (dar nu numai), de lângă care Dumnezeu a îndepărtat pe toţi acei care-l iubeau şi-l ocroteau: secretara de la Editura «Cartea Românească», medicul de o viaţă şi soţia sa şi, ultimii, pe mine şi pe soţia mea...“ (p. 57).
Iată, foarte pe scurt, filmul nefastei zile: „la ora 17.00, Mircea Dinescu îl smulge pe Marin Preda de la editură, luându-l la băut până la ora 19.00, când se întoarce la birou. La 21.00, a plecat cu un taxiu la Mogoşoaia, fiind urcat în cameră de sculptorul Aurel Bolea, asistat de colegul de breaslă Gheorghe Bucătaru. La Mogoşoaia, scriitorul s-a spălat cu apă rece şi şi-a revenit. Vica Dincă i-a adus o omletă în cameră. Toate păreau să curgă bine. Numai că în salonul de la Mogoşoaia a fost în seara aceea mare chef. Sonia Larian, soţia lui Lucian Raicu, îşi sărbătorea ziua de naştere. Cei doi formau un cuplu de beţivani, cum rar s-a pomenit“. Între alţii, mai aveau invitaţi pe Virgil Mazilescu, Maiorovici, Teodor Mazilu, Sorin Titel, Eugen Simion, Viorica Prodanov, adică „o parte din banda lui Dinescu“. La orele douăzeci şi patru, Sonia Larian a bătut la uşa lui Marin Preda şi, evident, cum e obiceiul la cheflii, nu s-a lăsat până prozatorul n-a mers în salon, unde i s-au dat trei feluri de băutură – vin, palincă şi, la urmă, vodcă. La ora două, Preda cedează, i se face rău. Virgil Mazilescu îl duce în cameră, îl trânteşte în pat şi se-ntoarce în salon, unde chefuieşte până la ziuă, în vreme ce Marin Preda intrase într-o criză de supradozaj alcoolic şi moare. Nimănui nu i-a dat prin minte să cheme un medic când i s-a făcut rău. «Ce mână are Raicu ăsta!...», a exclamat Dorin Tudoran, a doua zi, aprizând o lumânare. Se gândea la „strania coincidenţă care făcea ca şi Labiş să fi băut cu Lucian Raicu la o masă înainte de a se petrece «accidentul» cu tramvaiul criminal...“ (p. 146). „Acest individ, Lucian Raicu, poate să fie Kant (deşi nu e), Hegel sau cine mai vrea el, numai că nu poate în nici un fel nega faptul că şi Nicolae Labiş, şi Marin Preda s-au ridicat de la masa lui şi apoi au murit...“ (Ibidem). După relatarea lui Petru Şteţ, la analize, când i s-a făcut autopsia, lui Marin Preda „i s-a găsit alcoolemia într-un grad înspăimântător, dublu faţă de un alcoolic normal...“ (p. 150). Cezar Ivănescu vorbeşte de o acţiune subterană întru decapitarea literaturii române prin varii mijloace, între care şi cele vizând moartea lui Labiş şi Marin Preda. Din 1971, Nicolae Breban a început să fie marginalizat, fiind obligat să se pronunţe la Europa Liberă. A urmat culpabilizarea lui Eugen Barbu prin acuzaţia de plagiat. După moartea lui Marin Preda a urmat cea a lui Nichita Stănescu, din 1983, cauza fiind tot alcoolismul bine întreţinut de „prieteni“ cheflii. Dar aversiunile dure dintre scriitori, foarte bine întreţinute, cum a fost şi cazul adversităţii dintre Marin Preda şi Eugen Barbu?
E o grilă posibilă, deşi foarte riscantă, de a problematiza destinul marilor scriitori români din ultimele trei-patru decenii. Înainte de toate, va trebui să se dovedească netemeinicia argumentelor lui Cezar Ivănescu. E vorba de decapitări viclene sau de o slăbiciune a fibrei psihice a unor scriitori, incapabili a se smulge de sub tirania unor vicii?Îndoiala vine de îndată ce părăseşti referenţialul de pornire al judecăţilor lui Cezar Ivănescu. Autorul ne asigură că şi-a apărat Maestrul şi cu pumnii de asaltul lichelelor beţive, dar, în cele din urmă, a fost înlăturat din preajma lui Marin Preda. Va trebui cercetat într-o zi acest război de acaparare a valorilor în cultura românească. Cine rezistă e împins tot la margine sau prins în murdăria orgiilor care duc la îngenunchere morală şi moarte. Setoşii de glorie se vând mai uşor şi se pun în slujba marii ofensive de hibridare culturală, asupra căreia atrăgea atenţia Mircea Eliade în profeticul eseu Destinul culturii româneşti din 1953. Şi, fiindcă hibridarea n-a reuşit în cazul lui Marin Preda, el a trebuit să fie compromis şi eliminat moral şi biologic.
În ciuda tuturor aparenţelor, nu vulgaritatea şi pamfletul, nu supradimensionarea eului, nu nedreptatea faţă de cei fulgeraţi dau tonalitatea cărţii lui Cezar Ivănescu, deşi, evident, tocmai pe aceste corzi sfârtecate îşi vor improviza partitura desfiinţării ei toţi aceia care vor avea interesul s-o facă, pe bună dreptate sau nu. Le va fi foarte uşor cu „nebunul“. Pentru Marin Preda este o fundamentală pagină din dosarul procesului comunismului, aşa cum s-a manifestat această ciumă balcanizată pe malurile Dâmboviţei. Procesul de-acum nu se face de la suprafaţa lucrurilor precum în tragicul condamnării la moarte a cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, executaţi în ziua de Crăciun a anului 1989, ci printr-o despicare a lucrurilor până la rădăcina răului lumii moderne. Şi ceea ce este mai interesant e că Marin Preda şi-a definit răul, de care va fi răpus, încă în cartea de debut, în schiţa Calul (Întâlnirea din pământuri, 1948). De-acolo ne surprinde demersul „exegetic“ al lui Cezar Ivănescu, o primă curiozitate menită să deruteze pe oricine se aştepta la probe palpabile, ne nezdruncinat în legătură cu moartea prozatorului. Marin Preda a mers direct la ţintă, răscolind hăurile veacului putred XX, surprinzând gestul iraţional al lui Florea Gheorghe care ucide un cal, dezlănţuindu-se apocaliptic, „dând la cap“ cu „ce găseşte, cu osul («simbol al morţii» – Marija Gimbutas), cu bâta, cu vorba...“ (p. 32). Invocarea numelui Marijei Gimbutas, cunoscuta indoeuropenistă din America, nu este nici ea întâmplătoare. De la arhaicul cult al calului din acelaşi spaţiu geografic şi până la delirul bestial desfăşurat de Florea Gheorghe e o distanţă de eră geologică. Cezar Ivănescu o măsoară cu „2000 de ani de descreştinare, de îndepărtare a individului de viziunea doloristă, tolerantă, adânc mistică a adevăratului creştinism, astfel încât individul care a păşit în lumea modernă, şi în special în acest veac al nostru, douăzeci, paciaură şi paiaţă a vremii, de o demnitate patibulară («drepturile omului»), nu «drepturile Domnului şi datoriile omului», cu rudimente de tulburi credinţe superstiţioase, poate fi considerat nu moins-civilisé, cum erau denumite în derâdere populaţiile primitive, ci în întregime barbar... troglodit în sens etimologic“ (p. 31).
Acesta e fundalul, „altarul“ pe care au fost jertfiţi scriitori de geniu, în comunism, precum Nicolae Labiş şi Marin Preda, căci fuga de creştinism a atins cote sufocante, o degradare a fiinţei balcanic-dâmboviţene a scriitorului român. În pofida unor explicaţii inepte semnate de un oarecare C. Turturică, în pofida unor convenţionalisme din volumul Timpul n-a mai avut răbdare, împotriva zvonului lansat de Geo Bogza că Preda a fost victima securităţii ceauşiste etc., Cezar Ivănescu vine cu explicaţia lui şocantă ca o tăietură de laser. Da, aprobă el, „securitatea“ comunistă l-a ucis pe Marin Preda, dar nu prin securişti proprio motu, ci prin oameni formaţi de comunism, banda de cheflii („oameni noi“) sau „fata soioasă, L.U.“ care a ştiut să-i dea „lovitura palmei care vibrează“ (p. 55):„culpabilitatea reală a celor care «l-au omorât» pe Marin Preda, a devenit o evidenţă: banda de «cheflii» interesaţi care şi l-a «pasat» fără milă din mână în mână pe Marin Preda (de la Dinescu Mircea, care «l-a scos două ore» de la Editura «Cartea Românească» în după-amiaza zilei de 15 mai 1980 şi până la Mazilescu Virgil, care l-a dus şi «l-a trântit» în patul din camera sa de la Mogoşoaia... în jurul orei două în dimineaţa zilei de 16 mai, toţi cei care «au petrecut» cu Marin Preda în ultimele sale 24 de ore de viaţă au mai adăugat un strop de băutură greţoasă în paharul său şi un «mod personal» de ranchiună şi ură ascunsă şi defulată cu acest prilej faţă de acel pe care-l adulau greţos la trezie) poartă toată responsabilitatea morţii lui Marin Preda, un om bolnav sufleteşte în primul rând (dar nu numai), de lângă care Dumnezeu a îndepărtat pe toţi acei care-l iubeau şi-l ocroteau: secretara de la Editura «Cartea Românească», medicul de o viaţă şi soţia sa şi, ultimii, pe mine şi pe soţia mea...“ (p. 57).
Iată, foarte pe scurt, filmul nefastei zile: „la ora 17.00, Mircea Dinescu îl smulge pe Marin Preda de la editură, luându-l la băut până la ora 19.00, când se întoarce la birou. La 21.00, a plecat cu un taxiu la Mogoşoaia, fiind urcat în cameră de sculptorul Aurel Bolea, asistat de colegul de breaslă Gheorghe Bucătaru. La Mogoşoaia, scriitorul s-a spălat cu apă rece şi şi-a revenit. Vica Dincă i-a adus o omletă în cameră. Toate păreau să curgă bine. Numai că în salonul de la Mogoşoaia a fost în seara aceea mare chef. Sonia Larian, soţia lui Lucian Raicu, îşi sărbătorea ziua de naştere. Cei doi formau un cuplu de beţivani, cum rar s-a pomenit“. Între alţii, mai aveau invitaţi pe Virgil Mazilescu, Maiorovici, Teodor Mazilu, Sorin Titel, Eugen Simion, Viorica Prodanov, adică „o parte din banda lui Dinescu“. La orele douăzeci şi patru, Sonia Larian a bătut la uşa lui Marin Preda şi, evident, cum e obiceiul la cheflii, nu s-a lăsat până prozatorul n-a mers în salon, unde i s-au dat trei feluri de băutură – vin, palincă şi, la urmă, vodcă. La ora două, Preda cedează, i se face rău. Virgil Mazilescu îl duce în cameră, îl trânteşte în pat şi se-ntoarce în salon, unde chefuieşte până la ziuă, în vreme ce Marin Preda intrase într-o criză de supradozaj alcoolic şi moare. Nimănui nu i-a dat prin minte să cheme un medic când i s-a făcut rău. «Ce mână are Raicu ăsta!...», a exclamat Dorin Tudoran, a doua zi, aprizând o lumânare. Se gândea la „strania coincidenţă care făcea ca şi Labiş să fi băut cu Lucian Raicu la o masă înainte de a se petrece «accidentul» cu tramvaiul criminal...“ (p. 146). „Acest individ, Lucian Raicu, poate să fie Kant (deşi nu e), Hegel sau cine mai vrea el, numai că nu poate în nici un fel nega faptul că şi Nicolae Labiş, şi Marin Preda s-au ridicat de la masa lui şi apoi au murit...“ (Ibidem). După relatarea lui Petru Şteţ, la analize, când i s-a făcut autopsia, lui Marin Preda „i s-a găsit alcoolemia într-un grad înspăimântător, dublu faţă de un alcoolic normal...“ (p. 150). Cezar Ivănescu vorbeşte de o acţiune subterană întru decapitarea literaturii române prin varii mijloace, între care şi cele vizând moartea lui Labiş şi Marin Preda. Din 1971, Nicolae Breban a început să fie marginalizat, fiind obligat să se pronunţe la Europa Liberă. A urmat culpabilizarea lui Eugen Barbu prin acuzaţia de plagiat. După moartea lui Marin Preda a urmat cea a lui Nichita Stănescu, din 1983, cauza fiind tot alcoolismul bine întreţinut de „prieteni“ cheflii. Dar aversiunile dure dintre scriitori, foarte bine întreţinute, cum a fost şi cazul adversităţii dintre Marin Preda şi Eugen Barbu?
E o grilă posibilă, deşi foarte riscantă, de a problematiza destinul marilor scriitori români din ultimele trei-patru decenii. Înainte de toate, va trebui să se dovedească netemeinicia argumentelor lui Cezar Ivănescu. E vorba de decapitări viclene sau de o slăbiciune a fibrei psihice a unor scriitori, incapabili a se smulge de sub tirania unor vicii?Îndoiala vine de îndată ce părăseşti referenţialul de pornire al judecăţilor lui Cezar Ivănescu. Autorul ne asigură că şi-a apărat Maestrul şi cu pumnii de asaltul lichelelor beţive, dar, în cele din urmă, a fost înlăturat din preajma lui Marin Preda. Va trebui cercetat într-o zi acest război de acaparare a valorilor în cultura românească. Cine rezistă e împins tot la margine sau prins în murdăria orgiilor care duc la îngenunchere morală şi moarte. Setoşii de glorie se vând mai uşor şi se pun în slujba marii ofensive de hibridare culturală, asupra căreia atrăgea atenţia Mircea Eliade în profeticul eseu Destinul culturii româneşti din 1953. Şi, fiindcă hibridarea n-a reuşit în cazul lui Marin Preda, el a trebuit să fie compromis şi eliminat moral şi biologic.
Foto: Cezar Ivănescu, Marin Preda, Mihai Ungheanu, Mogoşoaia, vara anului 1975.
Arhiva Cezar Ivănescu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu