Peretele iubit de pictor
Ţin minte bine, a fost o vreme grea pentru mine atunci. Trebuia să tai cîteva stive uriaşe de oameni cu un fierăstrău ruginit pe care mi-l dăruise nu ştiu cine anume, un om totuşi. Nu aveam timp pentru odihnă, iarna bătea la uşă şi ceilalţi nu aveau lemne. E drept, mi se dăduse şi un ajutor în noua mea muncă, o balerină.
Faptul că era îmbrăcată într-o rochie albă, cu jupon, mi se părea chiar absurd. Tot cărînd bucăţile acelea tăiate de mine mă temeam că-şi va murdări rochia. Spre surprinderea mea rochia rămînea la fel de curată ca la începutul tuturor începuturilor. Cei din stive strigau mereu să-i tai mai repede; ce, nu vedeam?
Iarna se apropia cu paşi repezi de oameni. Ce vor pune aceste făpturi pe foc? Dacă începe curînd-curînd să ningă? Şi izbucneau în hohote de rîs. A, atunci, în vremurile acelea am muncit ca un turbat. Pînă la urmă am sfîrşit prin a mi se părea ciudată balerina căreia nu i se murdărea niciodată rochia. Ce viaţă putea fi aceea pe care o trăiam eu? M-am chinuit mult pînă cînd am reuşit să arunc fierăstrăul din mîini; unealta aceasta devenise atît de ascultătoare încît făcuse corp comun cu braţul meu drept. Totuşi, eu am fost cel care a triumfat. Fiind un om liber şi puternic am fugit departe, în locuri frumoase, să mă mistuie soarele, să uit totul. Mare mi-a fost mîhnirea însă cînd de pe Arcul de Triumf pe care stăteam am văzut un grup de oameni îndoliaţi tîrîndu-mi trupul spre mormînt, spre mormînt. Simţeam cu durere cum îmi creştea o barbă neagră, de ceară, deşi o ştergeam într-una cu palmele mele însîngerate. Înainte de a mă coborî în groapă au fost rugaţi să mai aştepte puţin, doar puţin, deoarece trebuia să vină cineva să mă vadă cît mai aveam forma aceea. În ultimul timp s-a spus că cine trebuia să vină n-o să mai vină, aşa că pot să mă bage în pămînt. Am vrut să mă arunc de sus asupra lor, să-i împiedic să-şi ducă gîndul cel urît pînă la capăt. Mi-au spus că nu-i frumos ceea ce vreau să fac, că nu-i stă bine unui mort să se împotrivească atunci cînd este dus spre mormînt, la mormînt.
– Şi nu uita, din pricina ta vom fi noi pedepsiţi; ai întîrziat pe pămînt o oră şi treizeci şi trei de minute! Cum vom justifica noi această întîrziere, atîta risipă de timp?
Şi începură să mă tîrască spre mormînt cu şi mai multă furie. Ba chiar s-au apropiat de urechile mele şi au strigat cu putere în ele, probabil să mă încurajeze:
– Şi nici nu trebuie să te superi, facem doar aşa cum e în tabloul tău!
Cred că se gîndeau la Marş funebru, ultimul meu tablou.
Mi-au mai spus că am numai de cîştigat dacă mă las înmormîntat; acolo unde plecam puteam picta cu puf de raţă, aşa cum n-am putut face pe pămînt. Tîrziu, tîrziu, în amurg m-au înmormîntat. Eram indignat, se înfăptuise o mare nedreptate. M-am întors furios acasă şi am început să mă culc seara la ore normale. Bineînţeles, mă băgam în pat numai după ce-mi dădeam jos hainele de pe mine. Se întîmpla însă că ăn fiecare dimineaţă venea tata după ce străbătea pe jos vreo treizeci de kilometri, să-mi spună:
– Dă-te jos din pat! În pat nu se doarme îmbrăcat!
Ascultător, coboram şi mă dezbrăcam, cu toate că ştiam bine, mai făcusem asta şi seara. Tot atunci mai venea cineva la mine şi mă dojenea cu asprime:
– Nu-mi place cum mi-ai scris firmele; ai scrisul urît, chinuit, stîngaci. Unele litere le-ai lungit în chip necugetat, altele dimpotrivă! Ce înseamnă asta?
– Asta înseamnă că am făcut acolo o anumită filosofie pe care n-o pricepi tu! Voi încerca să-ţi explic, deşi ştiu, n-are sens. De pildă: L este cineva cu capul în nori, naiv, prea puţin practic. Face metafizică şi-i iubeşte pe Beethoven şi Bach. S se exteriorizează greu, îşi face complexe. Inhibiţie totală. Z este torturat de propriul său eu. Atenţie însă, uneori doreşte să pară om de lume; nu reuşeşte. I, strident, mereu alarmat. O, mulţumit de sine, orgolios. M, un mizantrop. Am dorit ca în lozincile şi în firmele mele fiecare literă să-şi aibă personalitatea sa. Numai atît am dorit să-ţi spun, tu dacă nu vrei să-mi dai banii nu mi-i da şi asta-i tot!
Ce puteam face? Nu puteam recunoaşte că eram nefericit, ar fi fost ruşinos. Trebuia deci să lupt, să triumf! Îmi trebuia un punct de sprijin. Trebuia să trăiesc în preajma unei lumini şi bucurii mari, izbăvitoare. Mare mi-a fost bucuria şi am simţit că am triumfat cînd, după atîtea zadarnice căutări şi înşelătoare iluzii, am aflat Peretele Iubit de Pictor!
Grafică de Petru Aruştei, din ciclul Ţara Soarelui
