CEZAR IVĂNESCU, PROLEGOMENE LA „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI“

„Mesajul Mântuitorului este în primul rând
un exemplu care cere să fie urmat.“

Puţini dintre admiratorii sau detractorii operei lui Marin Preda ştiu că, asemeni lui Faulkner, în ultimii săi cinci ani de viaţă (pentru care pot depune mărturie), autorul „Moromeţilor“ îşi „ritualizase“ lecturile: la început de an recitea integral „Biblia“ şi câţiva autori preferaţi printre care, constatam cu stupoare, Victor Hugo cu extrem de elogiatul roman „Mizerabilii“: Marin Preda nu mai sfârşea cu laudele şi cu evocările unor episoade din acest roman pe care eu, recunosc sincer, nu mai îndrăzneam să-l recitesc, după ce, la rându-mi, mă fermecase în copilărie; prospeţimea lecturilor din Hugo e evidentă în „Cel mai iubit dintre pământeni“, ca şi lectura „Bibliei“…

După moartea lui Marin Preda, mai mulţi colegi literaţi, după obiceiul pământului, au făcut faţă de mine remarci veninoase privitoare, atât la opera lui Marin Preda (îndeosebi la ultima sa carte, „Cel mai iubit dintre pământeni“) cât şi, mai ales, la felul în care a murit acel pe care mulţi îl consideram o instanţă morală şi o sublimă conştiinţă artistică, un model exemplar de scriitor român autentic acceptând să trăiască, să scrie şi să-şi împlinească vocaţia de mare prozator, hic et nunc, între hoardele unei ţări devastate de bolşevism…

Remarcile privitoare la „Cel mai iubit dintre pământeni“ îmi imputau mie, ca prieten intim al lui Marin Preda, „gafele“ din enunţurile filosofice din roman… În nota 2, pag. 58, din cartea noastră, „Pentru Marin Preda“ (Editura Timpul, Iaşi, 1996) am arătat cum „am glumit“ cu Marin Preda à propos de gnoză şi de încercările sale de a se documenta în privinţa gnosticilor... Curiozitatea îi fusese stârnită de lectura unei cărţi, „La gnose de Princeton“ de Raymond Ruyer, carte care a făcut furori în epocă şi acum e anunţată în curs de apariţie la Editura Nemira, în Colecţia Totem. Transcriem din amuzament prezentarea acestei cărţi după „Buletin de informare pentru cititori şi librari, Aprilie-Septembrie 1997“ al mai sus numitei edituri: „Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton. Savanţii în căutarea unei religii. Dacă cercetările de vârf ale savanţilor americani ne sunt mai mult sau mai puţin accesibile, ştim infinit mai puţin în privinţa imaginii globale despre cosmos la care au ajuns ei: or, Raymond Ruyer vorbeşte, în acest sens, de o nouă gnoză, mai mult discretă decât secretă, pe care savanţii în cauză l-ar fi autorizat s-o dezvăluie în linii mari, cu condiţia să le treacă numele sub tăcere.

Una din cele mai importante cărţi de filozofie a ştiinţei, care l-a făcut pe faimosul Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni să proclame necesitatea unei noi gnoze (deşi, dacă este adevărat că Marin Preda a avut sub ochi cartea lui R. Ruyer, tot atât de adevărat este că mare lucru n-a priceput din ea…).“

Că Marin Preda a avut sub ochelari cartea lui R. Ruyer, nu e nicio îndoială, am mărturisit-o noi în cartea despre Marin Preda, mai sus amintită… Îndoială suscită „pertinenţa“ acestui „filozof al ştiinţei“ care a scris prezentarea. Nu ştiu să se fi făcut până acum o riguroasă analiză textuală a celor două cărţi puse faţă în faţă, de aceea considerăm un asemenea enunţ prezumţios şi incalificabil. Panspiritualismul care se regăseşte implicit şi explicit în multe pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni“ este pentru noi o dovadă că Marin Preda „a priceput“ exact ceea ce trebuia să priceapă dintr-un text îndestul de abstrus. Discuţiile pe marginea acestei cărţi purtate cu Marin Preda şi cu I.D. Sîrbu (unul dintre modelele lui Preda în crearea personajului Victor Petrini) la Mogoşoaia se îndreptau spre o concluzie clară: speranţa într-o „nouă alianţă“ între ştiinţă şi religie.

Această speranţă îi era alimentată lui Marin Preda şi de alte lecturi, bulversante pentru noi în acel timp, cum ar fi, „Le matin des magiciens“ de Louis Pauwels şi jacques Bergier, „Life after life“ de Raymond Moody şi mai ales de unele numere ale revistei franceze „Question de“, revistă densă, preocupată de căutarea interdisciplinară…

Vreau să afirm răspicat, de la bun început, un adevăr care pentru mine ţine de evidenţă: Marin Preda a fost, ca şi Eminescu sau Shakespeare, un „autodidact“ înţelegând prin aceasta că, dincolo de educaţia şi specializarea pe care un scriitor le poate primi urmând studiile universitare chiar, el este obligat să se „specializeze“ continuu în „meseria de scriitor“ pentru a accede la propria-i esenţă, la propria-i formulă creatoare, la „quiditatea“ ultimă care-l desparte pe scriitor de simplul grafoman.

Marin Preda îi citise şi pe Homer, Apuleius sau Petronius, şi pe Platon sau Aristotel, şi pe Rabelais sau Balzac, şi pe Spinoza, Montesquieu, Diderot, Rousseau sau Voltaire, şi pe Zola sau Rebreanu, şi pe Kirkegaard sau Nietzsche, şi pe Dostoievski sau sau Tolstoi, şi pe Madame Blavatsky, Rudolf Steiner, Krishnamurti (prin Sorana Ţopa, teozoafa şi nu numai), şi, ca să-l citez pe Octav Onicescu, pentru un autodidact „nicio carte nu e Biblia, nici chiar Biblia“: nici pentru Marin Preda cărţile nu însemnau decât mai multă conştiinţă, a gândului sau a limbajului.
Aş mai adăuga la această observaţie liminară între altele două: 1. nu vom întâni niciodată în textele, chiar cele confesive ale unui autor („Imposibila întoarcere“, „Convorbirile cu Marin Preda“ de Florin Mugur, „Viaţa ca o pradă“ în cazul lui Marin Preda) citaţi ex professo toţi autorii sau toate cărţile care l-au format; 2. e preferabil ca despre capacitatea sau incapacitatea cuiva de a pricepe ceva într-o disciplină anume să se pronunţe persoane care fac autoritate în respectiva disciplină: să-i lăsăm pe matematicieni sau fizicieni să ne spună dacă Eminescu l-a prefigurat sau nu pe Einstein; să-l lăsăm pe Filosof să ne spună dacă Marin Preda era sau nu capabil „să priceapă“ filosofie: „Toate discuţiile filosofice din Cel mai iubit dintre pământeni, al căror timbru şi a căror substanţă ar putea face invidia unui specialist (dacă există specialişti în această materie) ar merita să fie cercetate, laolaltă cu atâtea reflecţii din alte opere, pentru ele însele, ca şi pentru caracterul lor de document uman.

Ceea ce uşurează desprinderea reflecţiilor filosofice ale lui Marin Preda de contextul lor – aşa cum a fost simplu de făcut cu reflecţiile de memorialistică asupra lui Nietzsche – este faptul că, din păcate, ideile nu se topesc întotdeauna în creaţia literară, ca la Tolstoi, sau nu fac corp cu ea, chiar dacă nu-i sunt străine. În fond şi la Thomas Mann se întâmplă aşa în câteva rânduri, uneori în chip deliberat, ca sub o tehnică literară mai savantă. Dar în cazul lui Marin Preda simţi că marea lui vocaţie literară şi surprinzătoarea înzestrare pentru reflecţiunea filosofică nu fac două. El nu se «informa» (ca Thomas Mann despre gândirea medievală sau despre muzica modernă) când întreprindea lecturi filosofice; părea mai degrabă să se regăsească pe sine.“ (Constantin Noica, „Nietzsche văzut de Marin Preda“, în „Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda“, Ed. Cartea Românească, 1981, p. 268).

Remarcile privitoare la felul în care a murit Marin Preda m-au afectat serios, deoarece, spuse pe şleau, ele tindeau să fixeze o anume imagine despre Marin Preda, beţivan vulgar, îmbătat de vodkă şi de succes literar, murind cam cum ar fi dorit Hamlet să-l prindă moartea pe Regele Claudius, cu burdihanul plin de băutură şi cu gândiri concupiscente iar nu în timpul rugăciunii:
„Hamlet:

Acum ar fi prilejul, când se roagă;
Acum s-o fac: şi mi-l trimit în cer;
Şi-aşa sunt răzbunat. Să cântărim:
Un ticălos mi-ucide tatăl: deci,
Eu, singurul său fiu, pe ticălos
Îl mân în rai.
Dar nu m-am răzbunat, am dat răsplată.
L-a prins pe tata scârnav, ghiftuit,
Cu crimele învoalate. Mai în floare;
Şi cine-i ştie seama decât cerul?
Dar, după gândul şi socoata noastră,
Atârnă greu; şi oare-s răzbunat
Să-l iau când sufletul şi-l primeneşte,
Când pentru moarte-i copt şi pregătit?
Nu.
Stai, spadă; află un prilej mai crunt;
Când doarme beat, când turbă, când e-n patul
Plăcerilor incestului, când joacă,
Înjură, face-o faptă fără iz
De mântuire: -atuncea mi-l răstoarnă
Şi zvârle-l cu călcâile în cer
Iar sufletul să-i fie hâd şi negru
Ca iad-n care cade…“
(Hamlet, Actul III, Scena 3)

Astfel, „poetul religios“ I.A. mi-a spus, dând din mână a lehamite, „prea multă băutură!“, iar T.B., în timp ce era la volanul propriei maşini, s-a strâmbat de greaţă şi mi-a spus, cu aerul că o asemenea moarte era, pe undeva, un sigiliu pus pe o viaţă, „să se înece cu propria-i vomă, Don Cezar?“

Sigur că toate aceste remarci şi altele, inavuabile, nu mi-au căzut bine, aşa cum am mai spus şi am meditat de-a-lungul anilor la felul neglorios, antieroic în care şi-au aflat sfârşitul atât Marin Preda cât şi Constantin Noica sau la modul absurd-beckettian în care şi-a încheiat zilele Emil Cioran…

Oricât am încercat noi, modernii, să golim de semnificaţie acest „ritual de trecere“ (Arnold Van Gennep) care e moartea, în mentalul colectiv al europeanului persistă un prototip al „morţii eroice“, fie că e vorba de o înfruntare stoică a morţii, ca în cazul lui Socrate sau al lui Peregrinos, fie că ne aflăm confruntaţi cu „la plus belle histoire de Dieu“, crucificarea Domnului Nostru Iisus Hristos, moartea–înviere…

Creştinismul, înţeles şi trăit ca o Imitatio Christi (căci spune şi Mircea Eliade, „Mesajul Mântuitorului este în primul rând un exemplu care cere să fie urmat.“) a fost pe deplin realizat în spaţiul cultural românesc de cel puţin trei mari scriitori români moderni, Mihai Eminescu, Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu: şi opera şi viaţa şi moartea acestor trei scriitori români s-au potenţat reciproc prin desăvârşitul duh creştin care le-a animat şi de aceea „mitizarea“, „sacralizarea“ celor trei „autori profani“ mi se pare întrutotul firească…

Reproşul pe care i-l făcea Eugen Ionescu lui Mircea Eliade în volumul omagial publicat de Editions de l’Herne (Mircea Eliade, Cahier de l’Herne, Paris, 1982) viza tocmai dezamăgirea unei generaţii că tânărul de geniu Mircea Eliade a preferat să-şi încheie cariera numai ca un celebru profesor de istorie a religiilor: colegii săi de generaţie sperau de la el mai mult... să reformeze creştinismul sau să realizeze mult-visata sinteză religioasă între gândirea Orientului şi cea a Occidentului...

Nu le-a stat în putinţă aceasta nici unor Rudolf Otto, Giuseppe Tucci sau Georges Dumézil... Abia ne-a dat o idee despre ceea ce ar putea fi această sinteză, René Guénon...
Sigur că, în comparaţie cu magnificenţa celor trei exemple de autori români citaţi mai sus, exemple care pot fi uşor înmulţite (N. Steinhardt, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Eugen Ionescu, Brâncuşi), moartea „derizorie“, „antieroică“ de care au avut parte Marin Preda sau Constantin Noica ne-a flagelat conştiinţa.

Ciudat, dar şi această moarte „antieroică“ îşi are modelul exemplar tot în „biografia“ unui întemeietor de religie şi anume Buddha.
„În anul ~478, în anotimpul ploilor, Buddha, întovărăşit de Ananda se instalează în «Satul de Bambus» (Venugrama), dar se îmbolnăveşte de dizenterie. El depăşeşte criza, şi Ananda se bucură de faptul că «Cel Preafericit nu se va stinge înainte de a fi lăsat instrucţiuni privind Comunitatea». Buddha însă îi răspunde că el a propovăduit toată Legea, fără să păstreze niciun secret, cum fac alţi maeştri; el este acum un «bătrân slăbit», viaţa i s-a apropiat de capăt, de acum înainte discipolii vor trebui să caute sprijin în Lege.“ (Mircea Eliade, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“, II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 81)

„Ca pentru a contraechilibra o moarte atât de omenească (subl. n.), funeraliile lui Buddha au dat naştere la nenumărate legende.“, scrie mai departe (p. 82) Mircea Eliade, căci şi această „moarte atât de omenească“ nu e întâmplătoare, este tot o moarte exemplară, în spiritul buddhismului depreciind acest umil „vehicul“ care este trupul uman pentru a urma Calea care duce spre Nirvana; „plută“ nefolositoare după ce ne-a trecut fluviul, trupul uman, această impermanenţă suferitoare, pentru noi, europenii, şi-a păstrat încă sacralitatea, primită atât de la greci, cât şi prin Scriptură căci e chip „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.“

Eroică sau derizorie, atât în Orient, cât şi în Occident, moartea şi-a conservat misterul ei redutabil, „ceasul morţii“ primind o semnificaţie covârşitoare atât în buddhismul tibetan (v. „Cartea tibetană a morţilor“ – Bardo Tödöl), la egipteni („Cartea egipteană a morţilor“) sau în creştinism, întrucât şi pe patul morţii sufletul omului se mai poate mântui; dealtfel, şi în rugăciunea creştină către Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu este invocată să se roage pentru păcatele noastre, nunc et in hora mortis nostris.

Marin Preda, ca şi Stendhal, s-a temut toată viaţa de o moarte neprevăzută, surprinzătoare, şi, ca şi Stendhal care a murit pe stradă, după ce părăsise un salon parizian pe care-l frecventa, Marin Preda a avut şi el parte de „o moarte rea“, a murit întâmpinat (expresia îi aparţine), adică nepregătit pentru moarte.

Pregătit în fiecare ceas pentru moarte, căci fiecare ceas putea fi „ceasul morţii“, omul Evului Mediu nu putea să moară întâmpinat: „Nicio epocă n-a impus tuturora şi în permanenţă ideea morţii cu atâta putere ca secolul al XV-lea. Fără încetare răsună prin viaţă chemarea memento mori. În lucrarea sa Îndrumător de viaţă pentru nobili, Dionisie Cartusianul avertizează: «Iar când se culcă în pat să-şi aducă aminte că aşa precum se culcă acum în pat el însuşi, tot aşa în curând leşul lui va fi culcat de alţii în mormânt». Credinţa întipărise şi mai înainte, cu toată seriozitatea, gândul permanent al morţii, dar tratatele religioase de la începutul Evului Mediu nu ajungeau decât în mâinile celor despărţiţi de lume. Abia când predicile populare se răspândiseră datorită apariţiei ordinelor călugărilor cerşetori, avertismentul crescuse şi devenise un cor ameninţător, al cărui răsunet străbătea lumea cu o violenţă crescândă. Către sfârşitul Evului Mediu, la cuvântul predicatorilor se adaugă o nouă formă de prezentare. Gravura în lemn îşi croieşte drum spre toate cercurile. Aceste două mijloace de exprimare de masă, predica şi gravura, nu puteau reda ideea morţii decât într-o formă foarte simplă, directă şi vie, tăioasă şi crudă. Tot ceea ce meditase monahul de odinioară cu privire la moarte, se poetiza acum într-o imagine a morţii, extrem de primitivă, populară şi lapidară; în această formă ideea era înfăţişată mulţimii, în cuvânt şi în imagine. Imaginea morţii nu putuse să preia, de fapt, din marele complex de idei care se ţesea în jurul ei, decât un singur element: noţiunea de efemeritate. Face impresia că spiritul epocii de sfârşit a Evului Mediu n-a ştiut să vadă moartea sub niciun alt aspect decât sub cel al efemerităţii.“ (Johan Huizinga, „Amurgul Evului Mediu“, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 212)

Moartea fiecărui om, şi cu atât mai mult a fiecărui artist, îşi păstrează în eternitate propriu-i secret. Poate că această „moartea rea“ de care a avut parte Marin Preda îi era înscrisă în propria-i karma, sau poate chiar „moarte rea“ fiind, l-a ferit de „o moarte şi mai rea“, aşa cum tindem să credem cunoscând circumstanţele adevărate ale morţii lui Marin Preda.

Aceste pagini introductive nu ambiţionează să fie decât o sumară avertizare a cititorului că se va afla la un moment dat în faţa unui demers insolit şi anume în faţa unei reconstituiri a dialogurilor pe care le-am purtat cu Marin Preda, la Mogoşoaia, de la începutul anului 1975 şi până în preajma morţii sale, când am încheiat aceste dialoguri despre om şi divinitate, despre misterul vieţii şi al morţii, referindu-ne, mai ales, înaintea morţii sale, la „Cartea tibetană a morţilor“ (ediţia franceză) pe care o xeroxasem în mai multe exemplare, un exemplar dăruindu-i-l lui Marin Preda.

[...]
Dar mai înainte de a încerca să reconstitui cât de cât fidel modul de a gândi religios al lui Marin Preda, cârcotaş şi socratic şi de o neînchipuită libertate interioară (libertate interioară care îl apropie de un straniu personaj, Abul Tazl – „el însuşi profesa o formă extrem de tolerantă de sufism, se declara opus clerului oficial, şi afirma că toate căile duc la Dumnezeu şi că există o parte din adevăr în fiecare religie“ – personaj de care, sunt sigur, Marin Preda n-a auzit niciodată în viaţa lui), va trebui să facem o incursiune în opera literară a lui Marin Preda cu o specială referire la romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“, trilogie elaborată şi redactată la Mogoşoaia din primăvara anului 1978, până în toamna anului 1979, toamnă în care a dat la lectură prietenilor apropiaţi cele cinci dactilograme pe care obişnuia să le facă după fiecare manuscris al său.


*

Trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni“ a fost iniţial concepută ca o nuvelă după „un caz“ pe care i-l relatase lui Marin Preda prozatorul şi cineastul Horia Pătraşcu într-o discuţie pe care o purtaseră în biroul de director al Editurii Cartea Românească funcţie deţinută până la moarte de Marin Preda.

Seara, când s-a întors de la Editură, Marin Preda, ne-a comunicat, mie şi soţiei mele, atât istoria pe care i-o relatase Horia Pătraşcu, „istorie senzaţională“ într-un fel, cât şi intenţia de a scrie o nuvelă... De la zi la zi, nuvela lua proporţie şi atunci am insistat în demersurile mele de a-l convinge pe Marin Preda să scrie cât îl ţin puterile „o carte de sertar“, o carte care, eventual, să fie descoperită peste ani, zăcând prăfuită într-un sertar de birou, aşa cum se întâmplase cu manuscrisul „Moromeţilor“ descoperit de Aurora Cornu într-o clipă magică...
Marin Preda m-a încredinţat că aşa va face...
Iată ce mă determinase pe mine să-i cer să scrie „pentru sertar“ şi ce îl determinase pe Marin Preda să accepte...

Întâi de toate discuţiile purtate în jurul operei şi vieţii lui Louis-Ferdinand Céline...
Marin Preda îl admira Céline ca romancier şi la îndemnurile sale, soţia mea, Maria Ivănescu, tradusese Voyage au bout de la nuit, traducere care avea să apară în 1978 la Editura Cartea Românească şi lucra la traducerea celeialte capodopere a lui Céline, Mort à crédit care avea să apară şi ea în 1983 tot la Editura Cartea Românească.

Purtam discuţii zilnice despre Céline, despre viziunea sa terifiantă, desacralizantă a existenţei omului moderen care şi-a pierdut iluzia unei transcendenţe divine, şi toate iluziile despre om şi umanitate, iluzii cultivate de un Occident care proclama în final atât moartea omului, cât şi a lui Dumnzeu...

Nu era uşor de acceptat pentru un artist de talia lui Marin Preda o viziune atât de întunecată despre om şi umanitate, o viziune de coşmar de Ev Mediu fără Dumnezeu...
Profet al unei Apocalipse moderne, Louis-Ferdinand Céline se întâlnea, fără s-o ştie, prin viziunea sa despre „vârsta sumbră“ cu un profet modern, tot francez, René Guénon, pe Marin Preda îl citise în perioada în care o frecventa pe Sorana Ţopa, teozoafa, cu care avea un desăvârşit comerţ spiritual şi în acei ani, dar nu adera la gândirea ei teozofică, cu care avea un desăvârşit comerţ spiritual şi în acei ani, dar nu adera la gândirea ei teozofică, chiar se temea ca la bătrâneţe „să nu dea în doaga teozofiei“ şi mă avertiza că am misiunea să-l trezesc la realitate dacă acest lucru avea să se întâmple...

Céline, cu biografia lui controversată, ne trezea mari îndoieli în privinţa adevărului istoric, adevăr care, după cel de-al doilea război mondial, era doar adevărul istoric al „învingătorilor“, „aşa se scrie istoria“ cum remarcă sarcastic Vintilă, personajul pitoresc din „Cel mai iubit dintre pământeni“... Or, pentru noi, românii, „învingătorii“ erau reprezentaţi de hoardele ocupate sovietice care bolşevizaseră România şi martirizaseră un popor aflat „la confluenţa marilor imperii militare“, cum spunea Mircea Eliade...

Nenumăraţii autori ruşi de Samizdat, de la Soljeniţîn, la Nadejda Mandelstam, puţinii autorii lucizi din Occident, ca Robert Conquest, ne convingeau că Rusia bolşevică depăşise cu mult graniţele ororii, încă înainte de intrarea în scenă a Germaniei naziste...

Locuiau cu noi la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia foşti deţinuţi politici, de la Romulus Dianu, la Mihai Ursachi, alţii ne vizitau, Marcel Petrişor, I.D. Sârbu, şi tăifăsuiam despre puşcăriile comuniste în agape nesfârşite...
Când părăseam salonul de la Mogoşoia şi Marin Preda se îndrepta spre camera lui să se pună pe scris, nu uita să-mi arunce câte un memento în genul, „nea Cezare, scriu o carte atât de rea, că o să te sature!“

Mai erau şi alte fapte care îl determinau să scrie „o carte rea“...
Avea la Cartea Românească manuscrise pe care nu putea să le publice, deşi, din 1977 cenzura era oficial desfiinţată (unul dintre aceste manuscrise era de Paul Goma, „Uşa“,dacă nu mă înşel), citea ca editor cărţi zguduitoare pe care nu putea nici măcar să le arate „forurilor competente“: un asemenea manuscris îi înmânasem chiar eu, era vorba de romanul autobiografic al lui Aurel State, „Drumul Crucii“, pe care mi-l adusese Marcel Petrişor... Altă viziune asupra războiului din Răsărit!

Apoi, deşi până în 1980, anul morţii lui Marin Preda, „revoluţia culturală“ inaugurată în 1971 de Ceauşescu prin „tezele din iulie“, nu ne apăsase ca în anii proletcultului, ba chiar fusese aparent contracarată printr-un liberalism declarativ, totuşi, cei care prinseseră ceva din România interbelică, în cazul nostru Marin Preda şi Petru Manoliu, când se întâlneau în salonul de la Mogoşoaia în care era instalat televizorul şi-l priveau pe „tovarăşul“ cum salută, surâdeau între ei şi-şi aruncau câte un à mi-chemin!, cu referire la salutul celebru al altui, mai celebru, dictator…

Nu în ultimul rând trebuie amintite dramele familiale ale lui Marin Preda şi, bineînţeles, dramele sale interioare din care, nu răbufnea înafară, cel mai adesea, decât leitmotivul singurătăţii funciare a fiinţei umane…

Trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni“ era concepută ca o polemică necruţătoare cu viziunea oficială, aşazisă, „umanist-socialistă“ şi, în cadrele acestei polemici, Marin Preda nu se sfieşte să-l citeze chiar pe Marx pentru a arăta că, în fapt, comunismul, bolşevismul, mai bine zis, nu e decât un abuz al „ticăloşilor“, un abuz de tip mafiot, de la abuzul istoric al „marilor ticăloşi“, Lenin, Troţki, Stalin, până la abuzul doctrinar, juridic şi strict terminologic…

Nu întâmplător Labiş închina un poem, „Dracul şchiop“, „Tuturor nemernicilor“, aşa cum Victor Petrini, personajul central din „Cel mai iubit dintre pământeni“, avea să scrie o carte „Era ticăloşilor“, şi cum şi noi înşine aveam să scriem o carte „Timpul asasinilor“ dedicată chiar copilului de geniu din Mălini, asasinat în 1956…

Astăzi, când o carte clasică în materie, cum e „Tehnica loviturii de stat“ a lui Curzio Malaparte, poate fi uşor achiziţionată de pe orice tarabă, căci a apărut în traducere românească la Editura Nemira, astăzi e greu să-ţi imaginezi că, pentru că au citit sau au deţinut asemenea cărţi, unui oameni au făcut ani grei de puşcărie…

„Ticăloşirea“ cu metodă a oamenilor a fost, în fapt, singura finalitate evidentă, în Rusia şi aiurea, a bolşevismului… Robert Conquest în celebra sa carte „Marea Teroare“ pe care o citeam în acei la Mogoşoaia într-o ediţie franceză, prezenta, statistic, acest adevăr în graniţele Imperiului Sovietic: puşcăriile, politie sau de drept comun, Gulag-urile lui Soljeniîn de care au aflat mai târziu şi cei vieţuitori în Lumea Liberă, constituiau singura instituţie care prosperase vertiginos între „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie“ şi cel de-al doilea război mondial…

Pe fondul acestei „ticăloşiri“ generale şi pe fondul unei laicizări progresive a existenţei moderne, chiar în societatea românească a anilor ’80 se producea o „polarizare a scenei religioase în jurul a două tendinţe opuse: «Ceea ce ne interesează aici, în mod direct, este opoziţia între două tipuri de mişcări. Se instaurează, într-adevăr, o nouă «distribuţie religioasă care se va afirma în anii ’70 şi ’80: opoziţia între grupările şi curentele cu tendinţe integriste şi fundamentaliste, pe de o parte, şi, pe de alta, curentele complice cu relativismul şi individualismul, care îşi pun din ce în ce mai mult amprenta pe societăţile occidentale.“ (Françoise Champion, „Spirit religios difuz, ecletism şi sincretisme“, în Jean Delumeau, „Religiile lumii“, Editura Humanitas, 1996, pp. 702-703)

Criza religioasă care se declanşează la noi, în acei ani este, fireşte, „o criză specifică“, dar ea beneficiază de un nou climat, de „un spirit religios difuz“, iar afirmarea celor două tendinţe este vizibilă azi şi la noi, cu ochiul liber…

Oricum, după ateismul furibund şi torţionar al „obsedantului deceniu“, în deceniul al optulea a apărut şi la noi primul luptător neînfricat pentru libertatea religioasă, părintele Gheorghe Calciu…

Tocmai tradusesem împreună cu soţia mea, Maria Ivănescu, „De la Zalmoxis la Genghis-han“, cartea lui Mircea Eliade care ar fi trebuit să apară în 1979 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică şi nu a mai apărut în 1979, ci în 1980, pentru că Mircea Eliade acceptase să prezideze un comitet internaţional care se formase întru apărarea părintelui Gheorghe Calciu.

Cum spuneam mai sus, în ultimii săi cinci ani de viaţă, la începutul fiecărui an, Marin Preda recitea integral „Biblia“ iar discuţiile pe marginea Cărţii Sfinte ne duceau, invariabil, la o singură concluzie: ireligiozitatea omului modern a favorizat enorm ascensiunea bolşevismului.

Marin Preda, el însuşi, semnase împreună cu un cunoscător de limbă rusă (Nicolae Gane) traducerea romanului „Demonii“ al lui Dostoievski, roman profetic în atâtea privinţe… şi care avea o continuare în „Diavolul meschin“ al lui Sologub, roman care îl încânta foarte tare pe Marin Preda.

Personajul central al trilogiei, Victor Petrini, personaj cumulând date biografice şi experienţe-limită ale unor personalităţi reale cunoscute de Marin Preda (I.D. Sârbu, Ion Caraion, Romulus Dianu), cum şi ale autorului însuşi, rămâne un personaj sfâşiat, dual, cum a fost, până la moarte şi cel care i-a dat naştere, căci „Era ticăloşilor“ şi „Noua Gnoză“ exprimând un refuz şi o speranţă, ar fi putut să genereze, în ultima parte a trilogiei, acea sinteză originală a cărei absenţă e regretată şi de Noica: „Oricum, trebuie să regreţi că eroul principal din Cel mai iubit dintre pământeni nu este în aşa fel transfigurat de experienţa în idee încât să dea sens propriu, adică o nouă faţă, temei universale a iubirii, prin care culminează romanul. În clipa finală, când ni se spune că ea este totul, nu poate fi vorba de iubirea de totdeauna, nici de cele trei din roman, şi nici de iubirea lui Tristan, de iubirea creştină către oameni sau iubirea indiană către natură şi zei. Dar poate fi vorba de toate acestea la un loc, într-un cuget de pământean ales. Cum este eroul cărţii; sau despre acea iubire pe care autorul ştie s-o opună atât de tulburător, în Viaţa ca o pradă, nu numai lui Nietzsche dar şi altcuiva, de alt format: «iubirea mai puternică decât ura».“ (Constantin Noica, op.cit., p. 268)…


*

Regretul lui Noica e întemeiat şi nu ne îndoim că, dacă Marin Preda şi-ar fi ţinut până la capăt promisiunea pe care ne-o făcuse şi ar fi păstrat manuscrisul acestei „cărţi de sertar“ departe de curiozitatea şi zarva lumii literare, nici nu ar fi murit în delirantul an 1980, nici nu ar fi publicat atât de repede această carte „gâfâită“, această „capodoperă neterminată“, realizată stilistic magistral sau expediată cu neglijenţă maximă pe alocuri...

Cu toate imperfecţiunile de compoziţie şi de stil pe care le conţine, „Cel mai iubit dintre pământeni“ rămâne unul dintre puţinele romane creştine autentice care s-au scris şi sau publicat în timpul dictaturii comuniste.
„Şi unul dintre ei, învăţător al legii, ispitindu-l pe Iisus, l-a întrebat: Învăţătorule, care este marea poruncă din lege?
El îi răspunse: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă;
Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci atârnă toată legea şi prorocii.“ (Matei, 22, 35-40)

Filozof de profesie dar şi prin vocaţie, Victor Petrini se află în căutarea „Domnului Dumnezeului său“ pe care pare a-l descoperi printr-o „nouă cunoaştere“, printr-o alianţă între ştiinţă şi filozofie şi nu prin pietate, prin simplă credinţă... Modelul său pare a fi acela al unui filozof pozitivist luminat (P.P. Negulescu sau Camil Petrescu) dispus să conceptualizeze datele noi şi bulversante pe care i le oferă ştiinţa. El pare pregătit să-şi iubească Dumnezeul său cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său, numai că între el şi Dumnezeul său se interpune o existenţă infernală şi eroul nostru o parcurge scufundându-se tot mai adânc, mai spre centrul diabolic al acestui infern reprezentat de „teroarea istoriei“; spre a-şi iubi aproapele ca pe sine însuşi, trebuie mai întâi să se iubească pe sine însuşi şi iubindu-se pe sine însuşi trebuie să ucidă pentru a supravieţui şi apoi iar să ucidă pentru a-şi salva iubita (aproapele) de la moarte.

Prins în „vârtejul“ diabolic al personajului său care se încăpăţânează să participe la „dansul macabru“ al existenţei, Marin Preda nu ar fi reuşit să încheie „creştineşte“ această carte, prea plină de ranchiună personală, dacă nu ar fi descoperit „renunţarea“ lui Victor Petrini: această „renunţare“ (la Suzy), doar erotică în roman, conţine şi „o eliberare“ (catharsis) pentru cititor şi un început de „înviere“ pentru personajul „îndârjit“, iar cei care au în ei îndârjire, acelora nu li se arată Dumnezeu...

„Renunţarea“ lui Petrini şi pura lui iubire pentru fiica sa, Silvia, fac plauzibilă parafraza finală a romanului, „dacă dragoste nu e, nimic nu e“, parafrază după Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, 13, şi nu după Evanghelii.

Este destul de straniu finalul propriu-zis al romanului, mai ales că el vine după ce trăim o senzaţie dublă de eliberare, şi de tensiunea dramatică a acţiunii, şi de soarta personajului nostru care pare a redeveni el însuşi un om liber, aşa cum l-a făcut Dumnezeu:

Marin Preda pare să separe erotismul de „iubirea pentru aproapele“, dar chestiunea aceasta nu e atât de simplă încât s-o putem expedia în câteva rânduri; Denis de Rougemont a trudit o viaţă întreagă spre a clarifica relaţia dintre creştinism şi miturile europene ale iubirii...

Singurul aspect asupra căruia ne oprim acum, priveşte modul în care Marin Preda s-a decis să încheie romanul prin parafraza la Sfântul Apostol Pavel.

Îi dădusem lui Marin Preda la lectură o carte a lui Denis de Rougemont, „Les mythes de l’Amour“, o carte constituind o continuare şi o completare la celebra lucrare a savantului elveţian, „L’Amour et l’Occident“…

În „Les mythes de l’Amour“, Denis de Rougemont lua în discuţie trei capodopere romaneşti, „Lolita“ lui Nabokov, „Omul fără calităţi“ al lui Robert Musil şi „Doctor Jivago“ al lui Pasternak… Marin Preda citise, în traducere franceză, toate aceste trei capodopere şi multă vreme înclinase către o soluţie parodică în finalul cărţii sale, soluţie apropiată de Nabokov şi care ar fi surdinizat, într-un fel, aspectul de roman popular, sentimental pe care-l luase trilogia.

Faptul că Marin Preda a optat, în cele din urmă, pentru un final grav, religios, este încă o dovadă că, la ora la care îşi redacta cartea, era obsedat mai ales să găsească o soluţie morală sau religioasă unei probleme morale şi nu numaidecât o soluţie estetică.

Rămânem la opinia că Marin Preda „a scăpat“ din mâini prea repede această trilogie de care, într-un fel, era legată şi viaţa sa, ca într-o misterioasă relaţie între un alchimist şi Marea Operă la care trudeşte.

Îndelung păstrat în sertarele sale, poate că manuscrisul acestei cărţi l-ar fi ţinut în viaţă pe Marin Preda împrumutându-i el însuşi din „pneuma“ incorporată în el.
Cu aceste succinte precizări şi delimitări, putem purcede acum la o strictă analiză textuală a romanului.

Cezar Ivănescu
1997

THEODOR CODREANU, UN ALT LABIŞ APĂRU

„Întemeiată tragic în absolut prin
Marele Nostru Maestru, Mihai Eminescu, poezia românească
a plătit cumplit prin jertfa de sânge a lui Labiş...“

Parafrazez aici o propoziţie a lui Nicolae Iorga, de după apariţia postumelor eminesciene. Judecata mea de valoare e prilejuită de publicarea cărţii lui Cezar Ivănescu şi a Stelei Covaci,Timpul asasinilor (Editura Libra, Bucureşti, 1997), operă care a produs un scandal de presă comparabil cu al celor trei volume din jurnalele lui Paul Goma, tipărite de Nemira tot anul trecut. Reacţiile „pozitive“ faţă de Timpul asasinilor au fost puţine şi nesemnificative. „Prietenii“ au ocolit confruntarea cu noul volum al lui Cezar Ivănescu, iar „mai-puţin-prietenii“ au recurs la execuţii sumare, de mare efect, creând în jurul poetului portretul odios al unei firi violent-resentimentare, nedrept până în pânzele albe.

Cercul s-a strâns ca o menghine în jurul lui Cezar Ivănescu şi din pricina impresiei produse de moartea lui Gheorghe Tomozei, grăbită, se spune, de nedreptatea flagrantă ce i s-a făcut în Timpul asasinilor. Cred că acest efect imprevizibil, real sau fabulat prin augmentare interesată, a pulverizat în cele patru vânturi adevăratul mesaj al cărţii, amânând recunoaşterea lui publică până nu se ştie când. Vina lui Cezar Ivănescu, ca şi în cazul celeilalte cărţi „scandaloase“ – Pentru Marin Preda – izvorăşte, aparent, din stilul său frust, direct, lipsit de orice menajamente eufemistice. O fire, neîndoielnic, la antipodul celei a „prinţului Tom“. Cu greu cineva ar putea să „pactizeze“ cu modul intolerant al războinicului Cezar Ivănescu. Vechiul sistem a reuşit să-l ţină în „lesă“ pe răzvrătit prin cenzura care funcţiona ireproşabil şi printr-o marginalizare bine dozată. Iată, însă, că nici în regim de „libertate“ postdecembristă Cezarul nu e mai puţin indezirabil. Ba, dimpotrivă. El s-a văzut destituit, lăsat pe drumuri, de la revista Luceafărul, de către Mircea Dinescu şi alţi beneficiari culturali ai Revoluţiei, apoi izolat de Uniunea Scriitorilor şi ciomăgit de „mineri“ în iunie 1990, iar acum pus la stâlpul infamiei din pricina a două cărţi incendiare. E un destin uman şi cultural de neinvidiat, aducător de suferinţă, într-o ecuaţie socială aproape fără soluţie.

Până şi criticilor literari ce se consideră „obiectivi“, chiar solidari cu poezia lui, le vine greu să-i înţeleagă personalitatea şi idealul spiritual. Cele două cărţi îi sunt înţesate de catalogări dure la adresa a numeroşi „monştri sacri“ sau „semi-sacri“ (dacă îmi este permis) ai contemporaneităţii. „Lista neagră“ a lui Cezar Ivănescu e lungă: Gh. Tomozei, Mihai Şora, Mircea Dinescu, Virgil Nemoianu, Dan Deşliu, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Mihai Gafiţa, Şerban Cioculescu, Florin Mugur, Titus Popovici, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Dorin Tudoran, Eugen Barbu, Paul Goma, D.R. Popescu, Aurel Dragoş Munteanu, Ion Negoiţescu, Al. Paleologu, Maria Banuş, Emil Cioran, Ioan Holban, Nichita Danilov etc... etc... Cum se vede, e o listă à la Paul Goma, el însuşi aflat pe listă, şi încă la loc de frunte.

M-am întrebat care ar putea fi cauzele ce împiedică accesul intelighenţiei noastre la miezul de foc al cărţilor lui Cezar Ivănescu? Sunt ele, aceste „obstacole“, create exclusiv de autor? Să zăbovim, o clipă, asupra lor. Primul lucru care i se impută este limbajul „suburban“. Nici eu nu agreez violenţa şi vulgaritatea limbajului în polemici, de oriunde ar veni ele. Altminteri, e un simptom dintre cele mai regretabile ivit nu în cultura critică, ci în subcultura critică postdecembristă. Asimilarea scriiturii lui Cezar Ivănescu la cultura de mahala pare facilitată de „impurităţile“ sale de limbaj. Când i-am citit primele pagini apărute în Baricada şi în alte publicaţii, şi eu am fost ispitit să-l „clasez“ pe Cezar Ivănescu în vitrina cu măscări. Dar după ce intenţiile scrisului său mi s-au clarificat, în sensul că nu există o ruptură ontologică între poezia şi proza lui, mi-am interzis o asemenea grilă de lectură. În consecinţă, cred că acuza de atentat la „bunele maniere“ ale limbii române este o eschivă bine calculată a celor interesaţi să oculteze adevărurile spuse de Cezar Ivănescu. Şi voi proba cu două exemple la îndemâna tuturor.

Uzând de un limbaj „porcos“ la adresa limbii şi istoriei românilor, un anume H.-R. Patapievici, ivit peste noapte în „cultura politică„, după 1989, a fost declarat de către noii formatori de opinie civică (mulţi dintre ei aceiaşi, de pe vremea Ceauşescului) drept geniul zilei, marea revelaţie în materie de gândire a sfârşitului de mileniu. Celălalt exemplu este şi el tot un „geniu“, dar din teatru şi cinematografie – Lucian Pintilie. Indiscutabil, Pintilie este un mare regizor. Dar tocmai de aceea nu avea dreptul moral să-şi autopângărească arta, invadând-o, în ultimii ani, cu o vulgaritate crasă, ca în Balanţa, care vulgaritate acoperă, în viziunea sa, însăşi fiinţa României şi mai puţin a unui regim pe care l-am detestat cu toţii. Există o izbitoare solidaritate între „valurile de pişat“ din Politicile lui Patapievici şi valurile de înjurături şi de monstruozităţi din „capodopera“ atât de supralicitată care se numeşte Balanţa. La astfel de autori, vulgaritatea este o creaţie ideologică cu intenţia de a ataca ontologicul. Dar, spre disperarea lor, acesta li se refuză. În schimb, nu i se refuză lui Cezar Ivănescu şi, în consecinţă, asperităţile sale de limbaj devin „secundare“, căci el nu vizează, în ultimă instanţă, persoane, ci cauze profunde ale fenomenelor. Şi cu aceasta ajung la a doua pricină a oprobriului public creat în jurul cărţilor lui Cezar Ivănescu. Lunga listă de personalităţi vizate, despre care vorbeam mai sus, n-avea cum să-i aducă poetului aplauze.

Fiecare dintre cei etichetaţi, fulgeraţi de mânia lui Cezar Ivănescu, e un potenţial nucleu iradiant de ostilitate. S-ar putea culege indicii şi propulsa ideea ca atare că poetul are uri şi invidii de cea mai joasă speţă, că orgoliul său supradimensionat atinge maladivul, exhibându-şi, bunăoară, trufia de a se considera o reîncarnare a lui Iulius Caesar sau că i-a „detronat“, imaginar, pe alţi poeţi de pe piedestalul lor, în frunte cu Nichita Stănescu, spre a se aşeza pe sine pe cel mai înalt. Pare, într-adevăr, cel mai vulnerabil punct al ieşirilor publice ale lui Cezar Ivănescu.Evident, în asemenea situaţii, modestia e mai convingătoare decât orice „laudă de sine“. Oare de ce nu a învăţat Cezar Ivănescu de la Maestrul său declarat, Mihai Eminescu, lecţia detaşării de sine?

Răspunsul la o astfel de întrebare este deosebit de încurcat, cu atât mai mult cu cât, iată, deja eu am afirmat un paradox sfidător că autorul lui La Baaad nu execută atacuri la persoană, răfuieli de duzină. Ceea ce vizează, în definitiv, Cezar Ivănescu, e mecanismul infernal al puterii comuniste de a pune stăpânire pe conştiinţa scriitorilor. Fenomenul e suprins cu aceeaşi ascuţime de laser şi de către Paul Goma, în jurnale, care, la rându-le, au produs – deloc întâmplător – proteste publice la fel de dure. Diferenţa dintre Goma şi Cezar Ivănescu vine din credinţa primului că el ar fi scăpat de acest mecanism, ca veritabil Soljeniţân al României. inând seamă de cele trăite de Goma, aşa cum le prezintă el în cărţi şi în jurnale, am fost înclinat să-i dau dreptate. Din nefericire, scrisoarea lui Goma, din 4 mai 1977, reprodusă şi de Cezar Ivănescu după Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969-1989, Editura Presa Românească, 1996, p. 108-110, adresată lui Nicolae Ceauşescu, năruie sau pune sub semnul întrebării verticalitatea morală „neîncălcată“ pe care şi-o asumă faimosul dizident. În schimb, Cezar Ivănescu, în pofida „dovezilor“ de orgoliu supradimensionat, ştie cât de viclene au fost ispitirile regimului comunist şi că în cursă au căzut şi eroii săi preferaţi – Nicolae Labiş şi Marin Preda. Totodată, şi el a trăit în grădina asasinilor, grădină cu miresme îmbătătoare care i-au marcat câteva dintre primele poezii sau pomenindu-se că îi apare semnătura sub un articol scris de un coleg de redacţie. Păcatul cel mare, după Cezar Ivănescu, nu e să te afli în grădină, ci să nu te trezeşti de sub letargia plăcută a haşişului.

Trebuie să explic înţelesul titlului Timpul asasinilor (vulnerabil, la nivel „poetic“, prin cacofonia pe care cronicarii i-au reproşat-o). Explicaţia ne-o oferă, într-o notă, chiar autorul. Etimologia cuvântului asasin ne-a parvenit pe filiera unei istorii povestite de Marco Polo. În Orientul îndepărtat, se spune că Bătrânul Muntelui îşi îmbăta discipolii cu haşiş (de unde Haşişini sau Asasini) şi apoi îi ţinea „prizonieri“ într-o grădină a desfătărilor, ca răsplată a supunerii „pasive şi ireflexive“ (Op. cit., p. 178). Prin Şcoala de literatură, regimul comunist a încercat o „piteştizare“ de gradul al doilea după experimentul Ţurcanu de la Piteşti, despre care au scris Virgil Ierunca şi Paul Goma. În inima imperiului sovietic, fenomenul a fost numit mancurtizare, prin celebra carte a lui Cinghiz Aitmatov, Ozi mai lungă decât veacul. Cum faimoasa Şcoală de literatură, prin care a trecut şi Labiş, n-a dat rezultate, „piteştizarea“ s-a continuat cu mijloace mult mai subtile, până la căderea sistemului comunist. Aşadar, cuvântul asasini are la Cezar Ivănescu o cuprindere semantică foarte complexă, el trimiţând în permanenţă la arhetip, la simbolic. În paleta „haşişinilor“ comunişti a intrat un instrumentar divers şi perfid, de la beneficiile materiale oferite scriitorilor până la împingerea abilă în alcoolism sau sub roţile tramvaiului 13. În consecinţă, vinovăţiile pe care le atribuie Cezar Ivănescu intelectualilor români trebuie corect raportate la complicata ţesătură regizorală a regimului comunist, în care s-au lăsat prinşi majoritatea scriitorilor, de la proletcultiştii declaraţi şi apoi convertiţi în „esteţi“, până la autobeţia în necuvânt a lui Nichita Stănescu şi verbiozitatea textualiştilor din generaţia ‘80.

(Cum am mai spus-o şi-n comentariul la Pentru Marin Preda, demersul lui Cezar Ivănescu se constituie ca o parte esenţială dintr-un proces al comunismului, fără jalnica mistificare a vajnicilor disidenţi „anticomunişti“ prefabricaţi, care au pus mâna pe pârghiile puterii culturale, după 1989, şi pe care Paul Goma îi numeşte autocronici, cu un termen creat de Şerban Cristovici). Cezar Ivănescu nu-i zice „proces al comunismului“, fiindcă el se referă doar la scriitori şi, de aceea, cuvântul mai potrivit este acela al unei revizuiri a valorilor, mişcare amplă în aceşti ani, din diverse direcţii, un teren mişcător pe care, din păcate, au loc un şir briliant de diversiuni. Poetul crede în procesul „de revizuire şi reîntemeiere a valorilor“ după 1989 (p. 155). E o primă semnificaţie a cărţilor sale despre Marin Preda şi Nicolae Labiş.

Dar şi cu numitele revizuiri problema e foarte spinoasă. Pe vremuri normale, există două moduri de a rediscuta valorile: unul, argumentat de Eugen Lovinescu, vizează obligaţia autorevizuirii criticului la vârstele estetice şi culturale diferite. De aici pleacă şi necesitatea reîntemeierii valorilor la modul sincronic, încât fiecare epocă trebuie să-şi aibă, să zicem, un Eminescu al ei, în diacronia generală. Există, apoi, revizuiri mai radicale, de tipul despărţirilor teoretizate şi practicate de Constantin Noica. Ele vizează nu doar o sincronizare exegetică din perspectiva unui saeculum, ci şi o schimbare de paradigmă cultural-filosofică sau estetică. Aşa, bunăoară, saltul de la modelul cosmologic kantian la cel einsteinian care a putut atrage, după sine, o schimbare de paradigmă în eminescologie. Revizuirile de acest fel sunt fireşti şi inevitabile într-o cultură vie şi dinamică. Dar mai sunt şi reconsiderările în vremuri de criză a culturii, cum e şi cea pe care o trăim în tranziţia de la totalitarism la democraţia de tip occidental. Sesizez că se practică, după 1989, forme variate de revizuiri, de la un radicalism factice până la reîntemeierile care se străduiesc a fi obiective şi absolut necesare. Unii dintre scriitorii şi criticii care au trăit în diaspora (secondaţi de „radicalişti“ din interior) susţin că trebuie aruncat la coşul de gunoi cam tot ce s-a creat timp de 45 de ani sub comunism. Singurele valori validabile ar fi cele din exil. Este teoria aşa-numitului vid cultural. Ea nu are nici o şansă de a se impune, fiindcă e de un subiectivism ce frizează orgoliul ignoranţei.

Urmează, apoi, o altă atitudine, tot radicalistă, aceea a unui proces moral asociat cu o sancţiune care afectează şi valoarea estetică. Campion al unei astfel de „revizuiri“ este Gheorghe Grigurcu. El i-a „sancţionat“, în numele unei instanţe morale pe care ar reprezenta-o „legitim“, pe numeroşi scriitori, critici şi gânditori: Sadoveanu, Noica, Nichita Stănescu, G. Călinescu, T. Vianu. Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Mihai Ralea etc... Aparent justificată, asemenea formă de „revizuiri“ are o carenţă fundamentală care o face inoperabilă în timp: temeiul nu e ontologic (nici măcar moral), ci ideologic. Este un ideologism de semn întors care se vrea „anticomunist“, dar e la fel de intolerant ca şi proletcultismul de altădată. Aşa se explică de ce un Gh. Grigurcu şi alţii ca dânsul nu aduc lumină asupra propriei „convertiri“ (de la cântarea tancurilor sovietice şi a tătucăi Stalin la înverşunatul „anticomunism“ de azi). Voi numi acest tip de „revizionism“ cultural autocronic, o prelungire dramatică a vremii asasinilor (haşişinilor) comunişti. Este revizuirea disidenţei prefabricate, o imposibilitate ontologică de ieşire din vechiul marasm kominternist.

Mă grăbesc să spun că, în ciuda tuturor aparenţelor, Cezar Ivănescu nu practică varianta autocronică de revizuiri critice. El a ales o cu totul altă cale (ce-i drept, lipsită şi ea de menajamente, motiv – aşa cum deja am subliniat – de a bloca „validarea“ dinspre cei vizaţi, îndeobşte, dar şi dinspre cei nedispuşi să treacă dincolo de suprafaţa lucrurilor). Întâiul semn distinctiv al viziunii ivănesciene faţă de autocronism e că punctul de plecare este ontologic. iar nu ideologic. În consecinţă, reîntemeierea valorică luminează, iar nu ocultează, merge la rădăcina fenomenului şi nu la efecte secundare. Cezar Ivănescu nu atacă o tabără şi menajează pe alta, cum se-ntâmplă în cazul revizuirilor lui Grigurcu, care operează, mai departe, cu maniheismul Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă, maniheism de care a reuşit, parţial, să se lecuiască şi Paul Goma (lecuire care i-a adus o ploaie de sudalme!). Cezar Ivănescu nu are grila buni-răi a celor de la România literară, de la Grupul pentru Dialog Social şi de la alte grupuri şi grupuscule. El crede, pe bună dreptate, că au existat (şi mai există) „haşişini“ în toate taberele: i-a numit deopotrivă pe Eugen Barbu şi pe Nicolae Manolescu, pe I. Negoiţescu şi pe Mircea Zaciu.
Cu totul altfel se-ntâmplă în „revizionismul“ lui Grigurcu: „bun“ e N. Manolescu, „rău“ e doar Adrian Păunescu. Marin Preda şi Nicolae Labiş sunt pentru Grigurcu „colaboraţionişti“; în schimb, pentru Cezar Ivănescu, aceştia sunt deopotrivă victime pe punctul de a deveni „haşişini“ şi eroi-opozanţi ai comunismului. Să recunoaştem că analiza lui Cezar Ivănescu e infinit mai nuanţată şi mai complexă, pe când a lui Grigurcu are simplismul proletcultismului de semn întors.

Nicăieri nu se verifică mai convingător forţa revelatorie a punctului de plecare ontologic decât în atitudinea faţă de valorile absolute ale geniului românesc. Revizionistul de speţă Grigurcu are ca model (Mari Maeştri) pe N. Manolescu şi Monica Lovinescu, sub a căror umbrelă protectoare stă; în schimb, Cezar Ivănescu şi-a luat, fatalmente (nu prin opţiune ideologică!), drept Mare Maestru, pe Eminescu, ceilalţi numindu-se Mircea Eliade şi Constantin Noica. El ştie, graţie unor profunde afinităţi elective, că Eminescu întruchipează simultan fiinţa românească şi universală. Alege, altfel spus, să fie de două ori bogat. De aceea sancţionează el, cu asprime riguroasă, prostia excepţionalului eminescolog I. Negoiţescu de a-l numi pe Eminescu „protolegionar“ şi „execrabil om politic“. De aceea i se pare neghioabă ideea lui Virgil Nemoianu de a ni-l propune ca model de filosof pe Mihai Şora în locul lui Constantin Noica. Estimp, revizioniştii ideologizaţi se ruşinează la perspectiva de a se numi intelectuali români, de a se raporta la specificul naţional, fiindcă, vezi bine, nu mai e la modă conceptul de naţiune, pudoarea lor atingând cote maxime în spaima de a nu li se spune cumva că sunt... naţional-comunişti! Dimpotrivă, ei operează cu această etichetă ori de câte ori vor să-şi înfunde potenţialii adversari.

Observând şi demonstrând eu în eseul Cezar Ivănescu şi „teroarea istoriei“ că modernitatea poeziei ivănesciene vine din eminescianism, deci din afundurile spiritului românesc, am fost cu violenţă tras de ureche într-o „notă prizărită dintr-o pagină...“, tocmai de către revizionistul autocronic Gh. Grigurcu. Ştiind că se află în faţa unui mare poet, ceea ce-i face cinste, Grigurcu credea (în cronica la ultima ediţie din La Baaad, Editura Eminescu, 1996) că e posibil a înţelege în toată anvergura ei poezia lui Cezar Ivănescu ocultându-i dimensiunea românească, în numele unui „estetism textilist“ (termen împrumutat aici de la Paul Goma). El mă acuza că încerc să „confisc“ poezia lui Cezar Ivănescu la tradiţia... naţional-comunismului, aberaţie care voia să spună, în realitate, că Gheorghe Grigurcu intenţionează să confişte lirica ivănesciană la cârma „haşişinismului“ sectar inventat de comunism. E dureros să o spun, dar „verticalul“ Grigurcu nu s-a desprins niciodată până la o ruptură frontală de comunismul pe care azi îl detestă, dar pe care îl continuă prin inaderenţa funciară la arheul naţiunii sale. Fiecare face cât poate. Grigurcu s-a autocondamnat la un destin minor, ca poet şi critic, un destin de mercenar ideologic, iluzionându-se că este Sfântul Gheorghe pus să pulverizeze balauri. Dacă ar fi înţeles cu adevărat destinul lui Nicolae Labiş, al lui Marin Preda, el n-ar fi azi în tabăra celor care văd în aceşti scriitori de geniu nişte „colaboraţionişti“. Le-ar fi priceput tragismul cu un ceas mai devreme, poate, decât Cezar Ivănescu. Dar nu este cazul.

Acestea fiind zise, să purcedem în miezul cărţii lui Cezar Ivănescu. El pleacă de la paradoxul că tocmai aceia care l-au asimilat pe Labiş comunismului, transformându-l într-un portdrapel al esteticii revoluţionare, s-au întors, după 1989, în numele anticomunismului, împotriva poetului, scoţându-l din manualele şcolare, aruncându-l în lada de gunoi a colaboraţionismului. Din 1976, când deja definitivase prima formă a cărţii, Cezar Ivănescu s-a văzut în imposibilitatea de a spune adevărul despre Labiş, despre un cu totul alt Labiş decât cel lăudat de culturnici. Luciditatea ontică el şi-a sprijinit-o pe o autentică morală creştină, evitând maniheismul ideologic cu care a operat cercul românesc de la Europa Liberă şi care a influenţat disidenţa autocronică din ţară. Cezar Ivănescu îşi asumă un „maniheism“ înnăscut, iar nu „făcut“ ideologic: „În această nesfârşită dramă universală, actul uman, de orice natură, poartă pecetea profundei angajări etice, de partea Binelui ori de partea Răului... afirm, cu orice risc, a nu fi reuşit să depăşesc, până la această vârstă, acest maniheism înnăscut... şi de asemenea afirm că poezia lui Nicolae Labiş şi viaţa lui Nicolae Labiş, inseparabile, alcătuiesc pentru mine opera luptătoare, actul integral de identificare cu forţele Binelui...“ (p. 142).

În cel mai odios proletcultism, în cea mai ruşinoasă „şcoală de literatură“ imaginată vreodată, Labiş îi apare ca salvatorul poeziei româneşti din interior, tocmai fiindcă el însuşi se pomenise în postura de discipol haşişin în mincinoasa grădină a Şcolii de literatură. Un lucru de primă importanţă demonstrează pas cu pas Cezar Ivănescu: nu din exterior a venit salvarea literaturii române, nu prin propaganda unor posturi de radio (care şi-au avut, fireşte, importanţa lor), ci din interior, de aici s-a ivit forţa de rezistenţă şi de renaştere în care-şi punea speranţa Mircea Eliade în testamentarul eseu din 1953, Destinul culturii româneşti. Poetul nostru observă un lucru revelator: dacă în exil s-a putut scrie proză mare în limba română (Mircea Eliade, Vintilă Horia ş.a.), poezia mare nu a fost posibilă decât în ţară, fiindcă poezia e „legată genezic, ombilical de evoluţia limbii vii“ şi „nu se poate scrie decât din interiorul unei comunităţi vorbitoare a idiomului în care ne exprimăm“ (p. 156). E un argument tare acesta, iar arheul renăscător de poezie, când marile voci ale trecutului fuseseră anihilate printr-o forţă represivă uriaşă, a avut privilegiul să fie Nicolae Labiş. Cu totul altă greutate dobândeşte, sub pana lui Cezar Ivănescu, afirmaţia că Labiş este cel mai mare poet român ivit după Eminescu. Uite, şi aici sunt răsturnate locurile comune. Diferenţa dintre Eminescu şi Labiş, la un prim nivel, e că primul a fost scos din poezie, la 33 de ani, iar al doilea la 21 de ani. Cezar Ivănescu nu vizează o echivalare valorică între cei doi. Îi uneşte, însă, destinul icaric, semnalat încă de G. Călinescu, zborul întrerupt: „Întemeiată tragic în absolut prin Marele Nostru Maestru, Mihai Eminescu, poezia românească a plătit cumplit prin jertfa de sânge a lui Labiş...“ (p. 157). Şi: „Nicolae Labiş a avut geniul şi ingenuitatea să pornească, primul şi de unul singur, războiul sfânt pentru recucerirea unei arte...

Recitindu-i poemele vehemente şi utopice, mă cutremur gândindu-mă câtă credinţă (aproape religioasă) în poezie i-a dinamizat existenţa fulgurantă...“ (p. 146). Şi asta se întâmpla în grădina haşişinilor (asasinilor) comunişti, spaţiul creării de mutanţi, de mancurţi (oameni noi). Labiş muşcase din nadă, se îmbătase el însuşi cu „haşiş“, împins într-o boemă ad hoc, elogiind partidul şi figura „luminoasă“ a comunismului. Există o tainică şi bizară legătură între beţia „haşişină“ şi primejdia alunecării în mrejele alcoolului de care n-au scăpat marii sacrificaţi Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Preda...Beţia te transportă într-un paradis artifical, mortal însă, fiindcă e ruptură de rădăcini, de real. Aflat în văzduh, Anteu ştie că îşi va reaprinde forţele vitale numai atingând pământul. Ceea ce au ignorat maeştrii „asasini“ în comunism a fost arheitatea scriitorului de geniu. Labiş mărturiseşte că poezia lui nu vine din Şcoala de literatură:„Bătăile versului am prins a deprinde/ Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,/ Rimele, din bocete şi colinde,/ Din doinele seara cântate pe şanţ“.

Mărturia mi se pare capitală. Ea răstoarnă teza pseudo-sincronistă că tradiţia este inhibantă, stavilă în calea înnoirilor. Dimpotrivă, este tocmai garanţia lor. Fără rădăcinile universului mirific al copilăriei nu s-ar fi născut prima lui capodoperă – Moartea căprioarei. Analiza arhetipală a poemei făptuită de Cezar Ivănescu e magistrală. Nu insist asupra ei. Voi continua cu paralelismul celor două destine icarice: Eminescu – Labiş. După cum autorul Luceafărului a căzut victimă conjuncturii istorice a încheierii tratatului secret cu Puterile Centrale, în anul 1883, la care poetul nu s-a putut face părtaş din pricina apărării fiinţei românilor din Ardeal, la fel, Nicolae Labiş a fost jertfa „păsării cu clonţ de rubin“ în anul de criză comunistă 1956.

Labiş descindea direct din hyperionism. Îi era absolut străină miştocăreala miticistă care invită la oportunism, la devierea tragicului în comic în jurul unei halbe de bere. Este calea revelării adevărului, sugerată de Cezar Ivănescu printr-o frază din Bhagavad-Gită, IX, 1: „Îţi voi dezvălui ţie, care eşti nezeflemitor“. Hyperionismul este al celor puţini, al celor aleşi, al adevăratelor elite; miticismul caragialesc e al celor mulţi, plevuşca intelighenţiei. Nu e de mirare că, la noi, comunismul a găsit un teren ideal în miticism. Bellu Zilber, după câte ştiu, a făcut observaţia că, în România, comunismul a evoluat „caragialeşte“, într-o flecăreală proletcultistă, mai întâi, apoi estetizantă până la meşterii artificieri textualişti, ca să mut evoluţia în planul literaturii. Labiş s-a prins o vreme în retorica proletcultului, dar trezirea a venit brutal şi tragic. Lovitura decisivă o primeşte el cu prilejul călătoriei în deltă, în dramaticul an 1956. Era, pasămite, o evadare din grădina miresmelor haşişine.

Călătoria în deltă a lui Labiş echivalează cu ultima călătorie în URSS a lui Panait Istrati, în urma căreia scrie Spovedanie pentru cei învinşi. Cezar Ivănescu nu face această trimitere, dar ea se impune într-un chip izbitor. Atunci a scris Labiş cea de-a doua capodoperă a sa – Baladă. Iau la întâmplare o ediţie Labiş din rafturile bibliotecii. Se nimereşte să fie cea de la Editura Junimea din Iaşi, Poezii (1971). Mă uit la sumar: nici vorbă de prezenţa Baladei. Şi mă lămuresc după titlul prefeţei semnate de un critic: Labiş – poet al comunismului. Din „oglinda luminoasă a comunismului“, poetul se vede prăvălindu-se în oglinzile de noroi, adevăratele oglinzi ale comunismului: „Dragostea mea ce murise în suflet lăsând/ Dureroase canale ce-odată fuseseră pline/ De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic şi în vânt,/ Dansul luminii sinistru-n oglinzi de noroi,/ Versul nescris ori strivită în buze răsura,/ Sunt numai tonuri ţesute în masa acelui/ Zbucium vital afirmându-şi puterea şi ura./ A zburat repede-o frunză prin razele geamului meu,/ Am privit-o distrat, neluând-o în seamă nici eu,/ Şi m-am gândit la pescarii din deltă mereu/ Noaptea întreagă de 9 spre 10 Octombrie“.

Se mai încercase într-o capodoperă similară insolitul poet George Mărgărit (Rapsodia pădurii) şi a sfârşit în alcool şi ftizie la Bârnova.
Stela Covaci, vecina de carte a lui Cezar Ivănescu, soţia cunoscutului traducător Aurel Covaci, prietenul cel mai apropiat al lui Nicolae Labiş, depune mărturie despre zguduitorul an 1956. „Revelaţia“ din deltă se coroborează cu norii sumbri pentru comunism ai revoluţiei ungare. România n-a rămas inertă la evenimente, deşi ea a fost folosită ca punte represivă de sovietici. Iar Labiş, care-şi dobândise deja renumele celui mai talentat poet al noii generaţii, devenea primejdios de incomod. Stela Covaci dezvăluie un lucru senzaţional apropo de eminescianismul său fulgurant. Într-o dimineaţă de noiembrie, la facultate, într-un grup de scriitori, s-a petrecut următoarea scenă. O redau cu vorbele Stelei Covaci: „Îi uram puternic pe ruşii «eliberatori» care au umplut Budapesta de sânge şi teroare. Clocotind, Labiş s-a ridicat în picioare şi a început să recite cu «glas mare» Doina lui Eminescu, fără să sară vreun rând, îndârjit şi riscând plin de curaj consecinţele. Oricât a încercat Marga să-l facă să se oprească, nu a reuşit. «Ce, mi se interzice să recit din cel mai mare poet al neamului românesc?», a scrâşnit el. Poezia Doina era absolut interzisă, iar recitarea ei în public însemna ani grei de închisoare“ (p. 276).

Cum nici din grupul acela informatorii n-au lipsit, vestea a ajuns la urechile lui Pantiuşa, fiindcă la ancheta din 1958, la care au fost supuşi Stela şi Aurel Covaci, acesta ştia de întâmplare. Coincidenţa stranie e că şi Eminescu a fost scos pe linie moartă la scurtă vreme după ce a recitat Doina, producând o impresie extraordinară, la Junimea, în ziua dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare din Iaşi (1883, iunie). Plus de asta, răzvrătitul Labiş îşi depusese de mai multe ori carnetul de UTM, dar M. Sadoveanu îi potolise de fiecare dată pe „tovarăşi“, înapoindu-i carnetul. Labiş devenea un caz foarte greu. I se refuzase o locuinţă, îşi dăduse demisia de la Gazeta literară. Într-un interviu luat de Dorin Tudoran, Al. Adriţoiu apreciază că Labiş nu era un vicios, un beţiv, aşa cum cu exagerare revoluţionată s-a vehiculat. A fost împins la o viaţă de boem, neavând nici măcar unde să locuiască. Cezar Ivănescu insistă şi asupra altei informaţii: cu puţin timp înainte de „accident“, Labiş ar fi trimis la Mălini scrisoare părinţilor că se întoarce acasă din motive grave. Margareta Labiş a negat existenţa unei astfel de scrisori, dar a admis că poetul a transmis informaţii orale în acest sens (p. 81). Irimie Străuţ îşi aminteşte că în ziua accidentului, mergând la redacţia ziarului Steagul Roşu din Petroşani, a constatat că o poezie a luiLabiş a fost scoasă din spalt. Redactorul-şef i-a explicat că primise o scrisoare prin care era atenţionat să nu-l mai publice pe Labiş (apud op. cit., p. 210). Noaptea avea să se întâmple nenorocirea. Reproduc versiunea reconstituită de Cezar Ivănescu: cum era inevitabil într-un asemenea context, după dovezile de „indisciplină“ în anul represiunii maghiare, poetul avea securistul după el, în noaptea tragică.

Acesta se urcase în tramvaiul 13 prin faţă (la remorcă) şi „văzând că la uşa din spate a vagonului Labiş şovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiş, care din izbitura neintenţionată (?) a securistului a nimerit sub tramvai. Acest securist a venit la spital... să-i ceară o declaraţie în care poetul să specifice că nu are nici o pretenţie bănească sau de orice fel, declaraţie pe care Labiş a iscălit-o cu nonşalanţă, această declaraţie servindu-i securistului să-l disculpe personal pe linie de serviciu, dar şi să apere Instituţia de orice bănuială de asasinat...“ (p. 86). În staţie erau două fete: Maria Polivoi, menţionată şi de Tomozei în Moartea unui poet, şi Zizi Munteanu, nemenţionată de biograf, lăsată să dispară în străinătate. Maria Polivoi a refuzat să vorbească, „până când... s-a sinucis“. Poetul a agonizat în spital 11 zile. În ultima zi de viaţă, pe 21 decembrie, Labiş a încercat să-i spună Margaretei că „a fost tras de mână şi astfel a ajuns sub tramvai“. S-a nimerit, însă, că sora avea în acea zi examen, a promis că se va întoarce pentru a afla amănunte, dar, între timp, Labiş a murit. Singura mărturie „documentară„ este adevărul învăluit în simboluri poetice din Pasărea cu clonţ de rubin, poema dictată lui Aurel Covaci pe patul de moarte. O reamintesc: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin,/ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă“.

Cezar Ivănescu identifică aici forţa in articulo mortis a limbajului poetic: „numai în baza acestui poem şi se poate vedea cum un mare poet atinge ecumenismul simbolurilor tradiţionale“, care învăluie o ultimă experienţă înaintea morţii. Pasărea cu clonţ de rubin nu este doar un simbol al morţii, ci e pasărea asasină, steaua roşie cu cinci colţuri a comunismului, care îmbia la beţia mângâierii prin cuvinte mincinoase. Răzbunare şi strivire, iată răsplata pentru trezirea din captivitate, pentru experienţa din Delta Dunării şi pentru anul surpător 1956. Premoniţia poetului merge până la capăt: puii păsării cu clonţ de rubin i-au descoperit urmele, fiindcă prea vie era amintirea lor, transformată în una frumoasă – Labiş, mare şi glorios poet al comunismului, cultivat cu osârdie până în 1989, când pasărea cu clonţ de rubin însăşi a căzut răpusă.

Ceea ce urmează în demersul lui Cezar Ivănescu este strivirea acestei platoşe strălucitoare sub care a fost ascuns adevăratul Nicolae Labiş şi din pricina căreia foştii cultivatori ai „faimei“ de poet comunist îl vor asasina pentru a doua oară nu revizuind, ci păstrând ca pe o ruşine vechea etichetare. Marele reproş pe care i-l aduce, de exemplu, Cezar Ivănescu lui Gh. Tomozei, e că, prin cartea „scrisă de alţii“ – Moartea unui poet (1972), l-a confiscat „definitiv pe Labiş cauzei comuniste“, acoperind „un asasinat politic“ (p. 146).

Acesta e miezul chestiunii şi nu văd de ce ea nu s-ar spune, nu neapărat pentru a-l „inculpa“ pe autenticul poet şi om de cultură, de o reală delicateţe personală, care a fost Gh. Tomozei, ci pentru dreptul la fiinţă spirituală şi civică a adevăratului Nicolae Labiş, cel scos din manualele de literatură din liceu şi prin consimţământul lui Eugen Simion care, cândva, îl numise pe poet „buzduganul unei generaţii“, fără a-l smulge de sub faima de poet al comunismului. Asta o spune cu francheţe şi durere Cezar Ivănescu, supărând, fireşte, ca să utilizez un eufemism. Nu e nici o notă de melodramatism aici: „...De câte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte, groaznic, plânsul...“ (p. 169). El nu poate uita că, după ce l-au ucis (indiferent dacă scenariul descris s-a petrecut aidoma sau nu), lui Labiş i s-a ridicat o statuie nedreaptă, mincinoasă, în măsu-ră să falsifice adevăratul sens al „luptei cu inerţia“. Cezar Ivăne-scu nu iartă impostura care l-a făcut inaccesibil pe adevăratul Nicolae Labiş, cel care evolua rapid şi ireversibil spre antico-munism. Depistează asumarea moştenirii falsificate de retorism „revoluţionar“ la Ion Gheorghe, Gh. Tomozei, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Cezar Baltag etc. Acuză generaţia Nichita Stănescu de o anume laşitate prin preluarea poeziei retorice, mincinoase, a lui Labiş (p. 135), fenomen susţinut de criticii de autoritate în epocă. Totuşi, moştenirea cealaltă a lui Labiş, adevărata „luptă cu inerţia“, a lucrat în pofida programului oficial. După Labiş, apreciază Cezar Ivănescu, poezia românească n-a mai putut fi falsificată, dincolo de orice concesii. Meritul poetului din Mălini este inestimabil. Fără el, nu ştim cum ar fi arătat poezia românească de azi. Şi asta trebuie recunoscut, având curajul de a nu ne împiedica de falsa icoană creată sub comunism. Acesta este Nicolae Labiş cel necunoscut, cel nou, pe care s-a străduit să ni-l restituie Cezar Ivănescu, dovedindu-ne cu asupra de măsură că poeţii sunt mai aproape de poeţi decât criticii de profesie.

ION MURGEANU, CRONICA SPLENDORII: CEZAR

„De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea,
faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri,
în timp ce „fachirul” de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini,
în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate,
ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel;
sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui.“

O EVOCARE POST-MORTEM A POETULUI CEZAR IVĂNESCU

Ultimele lui 35 de zile aici la Bucureşti am fost mereu împreună, se întorcea cu o fervoare şi o rară tandreţe la primii noştri ani de literatură, de la Bârlad, m-a purtat cu el peste tot, şi din nou. La Şcoala Centrală, în cadrul unei întâlniri cu elevii şi profesorii din Aula Magna a primei şcoli bucureştene de fete, a rostit o declaraţie fulminantă chiar în legătură cu mine: „Dacă azi sunt cine sunt şi ce sunt îi datorez totul Dlui Ion Murgeanu, de aceea am insistat să fie prezent aici, să ne amintim că în anii de început, la vârsta voastră, el a fost primul care mi-a recunoscut talentul de poet, dar şi cel mai consecvent susţinător al meu, timp de o viaţă; am dorit să-i mulţumesc public iar pe voi vă rog să înregistraţi pe aparatele voastre şi să reţineţi”.

Deşi, între timp şi între timpuri fuseseră intre noi şi „răciri”, cum se spune, şi pauze de respiraţie, când lui i se părea că eu am mai mult noroc (sic!), dar eu de când l-am cunoscut şi până cu trei zile înainte de a muri i-am lăsat avansul meritat, cel puţin doi paşi înaintea mea, şi a noastră, de fapt, a tuturor care facem literatură in acest subsol blestemat al lumii; nu am avut cu el o competiţie, i-am recunoscut si susţinut GENIUL, încă de când i-am citit primele versuri, l-am pus în linie dreaptă cu Labiş şi Eminescu, şi, e drept că am insistat, până ce el însuşi, cu dreapta măsură a unei înţelepciuni naturale, ce-l făcea şi mai special, m-a barat: comparaţia cu Eminescu nu o primea; nu a primit-o decât mai târziu, nuanţat însă, când îşi revendica, pe drept, locul „de-a dreapta” sfântului nostru poet nepereche: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul Său.”

Era când l-am cunoscut un copil frumos, chip angelic, ochii puţin oblici, în care răzbătea partea de rasă „arvanită”, cum observa mai târziu cineva, chica rimbaldiană, puţin inelată, dar tuns franţuzeşte, un băiat călcând pământul cu putere şi graţie, şi, într-adevăr, dintre sporturi alesese boxul, pe care-l exersa la clubul „Rulmentul” al Bârladului din acei ani. Ulterior şi boxul lui trebuia să completeze cu „picanterii” lista legendei poetului, de care, fără să fi ştiut, mă ocupasem în toţi acei ani mai mult decât mă ocupasem de mine. În pregătirea debutului nostru la Iaşi, în ziarul regional din acea vreme, „Flacăra Iaşului”, mi-aduc aminte că l-am somat pe nobilul Ştefan Oprea, de la ziar, că în cazul în care în rubrica de „Cenaclişti bârlădeni” unde urma să apărem, nu intra şi Cezar atunci nici eu nu aş fi mai vrut să apar; Cezar avea probleme la facultate, rebelul izbucnise puternic, şi suavului-cumsecade, Bădia Fănică Oprea, i se părea de tot bizară atitudinea mea, debuturile din acei ani se obţineau greu, erau dirijate şi aprobate din altă parte sau chiar şi din „alte părţi”. Dar am izbândit şi am debutat împreună, între noi şi cu Ion Iancu Lefter, un altfel de poet-maudite, spre mândria azi, a tuturor care au luat parte la acel act.

Problema lui Cezar a urmat „să fie” şi să sporească mereu, pe măsură ce Geniul său îl cizela altfel decât pe oricare dintre noi; mă fascina şi fascinaţia mea mă punea mai departe la lucru în partida lui, ignorându-mă parcă anume, şi citându-mă după el, oricare ar fi fost situaţia, chiar şi după ce primele noastre versuri fuseseră salutate în „Contemporanul” de G. Călinescu. Ceva mai târziu cineva din redacţia „Contemporanului” mi-a spus: „Mai bine ai vorbi despre tine şi l-ai lăsa pe prietenul tău să se descurce singur”. Mi se părea nedrept şi am ignorat acest sfat în continuare.

Eminescu, în cunoştinţă de cauză, a făcut afirmaţia că „geniul este urât” , nu în sensul că „nu-i frumoasă faţa mea”, cum de data asta o spunea Cezar însuşi; însă duşmănit a priori, nesuferit de impotenţi şi mai ales de veleitari, cum au continuat şi mai mult să-l urască pe prietenul meu, liota de cântăreţi din trişcă, pe deşte şi din frunza palmată a „indicaţiilor” de partid şi de stat, sub-textuale; ei, cu timpul i-au şi devenit asasini, coalizându-se într-o sinistră cabală. Cezar însă a reuşit să-şi impună talentul, vocea lui atât de suavă, de pură, de transparentă, dar „tare” ca stânca Albaniei materne, puternică şi de neclintit, totodată; el a recuperat până la urmă mitul lui Labiş, din apele călduţe ale politrucilor literari de serviciu, scriind una din cele mai dure cărţi post-decembriste din România: „Timpul asasinilor”… imun la ameninţarea că una din victimele aceluiaşi „timp”… ne-încheiat încă nici azi, va fi el… a relansat „Doina” lui Eminescu şi a făcut din ea un spectacol provocator de „trezvie” încă din ultimii ani ai comunismului…

De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea, faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri, în timp ce „fachirul” de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini, în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate, ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel; sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui. Asta nu i-au iertat până în clipa morţii şi nici în moarte nu-i iartă, din moment ce au creat aici la Bucureşti, „în turcitul Bucureşti” {apud Cezar}, o „blocadă” a tuturor ieunucilor literari, si au impus si un embargo pe numele lui. Este întâia oară când Uniunea Scriitorilor tace laşă, cu toată conducerea ei, din care şi el făcea parte, de altfel, la moartea unui mare poet, unanim apreciat şi de adversarii săi cei mai inteligenţi…Restul? Resturile…

L-au urât din totdeauna, l-au marginalizat, au dorit sa-l excludă cu o pasiune distrugătoare, căci meschină şi laşă, i-au creat o legendă sinistră si l-au înfometat în repetatele greve ale foamei, aducându-l la disperare: Cezar Ivănescu a avut soarta geniului din totdeauna şi după moarte nădăjduim că Geniul lui se va replia şi ne va crea încă mari revelaţii. Pe moartea lui am simţit o clipă că mă voi prăbuşi, după ce am mai avut puterea să ajung la Iaşi, singurul supravieţuitor din Bucureştii ostili şi asediaţi de ură; Alex Cetăţeanu(l) canadian, a auzit ce am spus eu acolo şi ce am avut de subliniat cu tuş negru dar şi cu otravă. Alex, prietenul lui Cezar, pentru mine ivit din neant, şi în ultima clipă, când nu mai nădăjduiam a cunoaşte oameni, cum ar spune Alex, perfecţi, căci „puri şi simpli”; asta în mitologia lui pandură e ceva subtil, dacă nu chiar totul. Perfectul simplu de la Vâlcea. Mulţumim Alex. Fără tine, Clara şi eu ce ne-am fi făcut la moartea lui Cezar, căzută peste noi toţi ca un trăznet? Soţia mea m-a silit, ulterior, să merg cu ea într-o călătorie în Grecia ca să scap de „obsesia Cezar”. Să scap de Cezar în Grecia?! Tocmai în Grecia. Grecia din capul lui şi al meu, pe care am făcut, în anii tineri exerciţii de digitaţie, cum se spune, iar lucrul acesta eu l-am învăţat de la Cezar; Grecia m-a ridicat, astfel, cât de cât, şi din nou, ca să-l pot evoca şi aici pe Cezar, „Turnul aheilor”, odiseanul Titid Diomede, cum l-am numit pe el, într-un poem din acea vreme de splendoare a tinereţelor noastre moldave şi suave.

La întoarcerea din mările egeene, cu doua zile înainte de a 40-a zi de la îngroparea lui, l-am visat pe Cezar: Cum e pe-acasă? Mi-a părut că mă întreabă, dar nu am înţeles dacă se referea acasă aici, sau acasă în Grecia, el fiind, deopotrivă, „grec, albanez, turc şi moldav”, cum s-a recomandat într-un surprinzător capăt de vers. Alţii îşi ascund cu obidă orice dâră obscură de identitate „străină”. El cu superbie a subliniat ce a luat de la fiecare din aceste sângiuri care l-au alcătuit: de la greci, fireşte, inteligenţa, de la albanezi curajul, de la turci nebunia, iar de la moldavi, puterea de-a îndura”. Cât a îndurat acest om într-o viaţă, mereu nesigură şi ameninţată, e greu de aproximat cel puţin: poemele lui majore, oratorii şi simfonii, care au în centrul lor patima Domnului Nostru Iisus, o spun mult mai bine şi mai exact. În vis era însă viu şi actual şi universal de nu cumva cosmic; foarte elegant şi preocupat şi foarte solicitat într-o lume pe care nu o mai cunoscusem până acolo; dar eram împreună, vorbeam ca de obicei, pasionaţi de ceva, şi amândoi cred că eram foarte amuzanţi, ca în zilele noastre bune. Mi-a spus la un moment dat să rămân să-l aştept că el se va întoarce şi vom pleca amândoi ca de obicei; eram totuşi în acea acţiune din vis; a plecat în lumea aceea de necunoscuţi, elevată şi la fel de elegantă cum şi el mi s-a înfăţişat, dar nu s-a mai întors, până când eu mi-am dat seama de provocările visului şi m-am trezit. La fel i-am visat după moartea lor pe Daniel Turcea şi pe Mircea Ciobanu, în acelaşi gen de vise eclatante, strălucitoare şi vii. Prietenul nostru, am conchis, că a trecut de vămi, şi de zona intermediară... I s-au deschis şi lui porţile de aur ale Splendorii şi Învierii; deci, plânsul şi zbaterea mea încetează; ar fi blasfemie curată să bocesc raiul şi eternităţile lui….

Un lucru ar mai fi de făcut pentru Cezar, o scrisoare deschisă, pe care s-o adresăm public, tuturor celor cărora el le-a trimis scrisori disperate, persoane oficiale îndatorate legal sa-i fi dat un răspuns marelui poet, defăimat cu aceeaşi ură şi rea vehemenţă de care am vorbit mai sus, dar si cu o inconştienţă criminală, de data asta, căci i-au grăbit şi forţat moartea… în zilele de linşaj mediatic cineva a şi avertizat despre ce s-ar putea întâmpla cu el, şi până la urmă s-a şi întâmplat; o scrisoare deschisă, deci, să o semnăm toţi prietenii lui de suflet, în primul rând, fidelii săi; şi să o mediatizăm în ţară şi în străinătate, la Bucureşti şi la Bruxelles şi la Paris şi la Montreal şi la Tel Aviv, în USA, până ce vor catadicsi, bestiile, să dea răspunsul cu care i-au fost datori, ignorând prin tăcerea lor, legile de hârtie, căci de suflet şi de bun simţ la ei nu poate fi vorba şi nu le vom găsi în veac.

Asta ar fi penultima mea datorie faţă de Cezar şi ultima rămâne aceeaşi iubire, tributul ei necondiţionat, fără sumă şi fără rest. Cu o nouă bătaie de aripi totuşi, şi cât mai sus, mai aproape de cei „o mie de sori” care fac sufletul omenesc etern şi nemuritor şi-l pregătesc încă din viaţa efemeră de pe pământ să existe şi să reziste în timp şi deasupra lui…

Aş mai dori să putem să fim fraţii şi surorile lui Cezar. Ultima oară Cezar mi-a spus: „Eu te consider fratele meu mai mare, Ion“; în acele zile, despre care atunci nu înţelegeam ce puteau prevesti. El a murit fraged şi pur ca un înger al durerii, jignit de infatuările troglodiţilor, şi avea atâta nevoie de dragoste, din el iradiind atâta iubire… Aşa l-am regăsit şi resimţit, în acel răstimp, al întoarcerii fratelui risipitor, căci insistenţa, „teroarea“ iubirii sale, chiar, după firea obişnuită pe care i-o cunoscusem de-o viaţă, atunci mi s-au părut de tot ciudate. Acum înţeleg că mesajul mutării de-aici vine înainte ca noi să înţelegem ceva din el, căci e scris din „altre stele” cum ar spune Dante Alighieri, unul din marii poeţi atât de iubiţi de Cezar.

FLORENTINA TONIŢĂ, „SĂ-I DĂM CEZAR(ULUI) CE-I AL CEZAR(ULUI)“

„Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine,
aşa cum doar spiritele superioare au curajul,
dincolo de regimuri, politici, abuzuri
sau false încadrări valorice strălucinde,
la ore de maximă audienţă,
pe sticle colorate în doctrine sau latrine
duhnind a (sub)cultură.“

Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte. Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii.

Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani.
Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi. De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu...

Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit. Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie.

Cu un curaj deseori nepământean, Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi. Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată.

Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.

THEODOR CODREANU, CEZAR IVĂNESCU ŞI „TEROAREA ISTORIEI“

„Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură,
atunci, însă, faţă către faţă“
Epistola I către Corinteni (13,12)

La apariţia volumului La Baaad (1979), unul dintre criticii exigenţi (ca să nu zic „afurisiţi“) ai momentului, Al. Dobrescu, scria în Convorbiri literare că poetul bârlădean este, probabil, cel mai mare liric român ivit după al doilea război mondial. Se-nţelege că asemenea propulsare spectaculoasă a unui poet peste gloriile zilei nu prea avea darul să facă o bună carieră, mai ales că nici n-a existat un interes deosebit pentru ca numele lui Cezar Ivănescu să eclipseze pe altele. Nu ştiu în ce măsură superlativul cel mai are legitimitate printre scriitori cu personalitate inconfundabilă, dar e cert că La Baaad este una din marile cărţi ale poeziei naţionale din ultimii cincizeci de ani, demnă de a sta alături de Ultimele sonete... ale lui Vasile Voiculescu sau de 11 elegii de Nichita Stănescu. Impresia la lectură este de-a dreptul copleşitoare. De la Eminescu şi Bacovia, nici un alt liric român n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşa cum a făcut-o acest poet atât de puţin cunoscut la adevăratele lui dimensiuni. S-a acreditat, în schimb, ideea că ne aflăm în faţa unei poze de „damnat“ zăbovind în manierismul boemei.

Adevărul e că, în felul său, Cezar Ivănescu este o figură incomodă, de un orgoliu supradimensionat, gata chiar de excese şi nedreptăţi la adresa unor confraţi, unii dintre ei mai norocoşi în a fi ajuns răsfăţaţii criticii. Şi asta contează contraproductiv în sociologia succesului. Faptul pare cu atât mai bizar, cu cât, în realitate, dincolo de crisparea fiziognomică, se ascunde un suflet de o candoare dezarmantă, de o generozitate care spumează macedonskian peste marginile paharului şi care, de cele mai multe ori, se-ntoarce împotriva lui Cezar Ivănescu însuşi. Poate şi de asta nici n-a făcut carieră socială.

Nu ştiu de ce, figura poetului mi-a evocat întotdeauna ceea ce Eminescu a numit un arheu jignit, de unde – bănuiesc – şi amestecul insolit de orgoliu şi umilinţă (suferinţă), la confluenţa cărora se configurează personalitatea artistică excepţională a lui Cezar Ivănescu. Şi nu mai ştiu dacă voinţa lui de discipolat va fi dat roade imediate reale, dar singularitatea pe care şi-o asumă existenţial şi estetic reuşeşte să atingă arhealul, adică să fie reprezentativă pentru spiritualitatea românească a timpului şi a tuturor timpurilor. Sunt două semne care mă determină să fac asemenea apreciere:întâi de toate, Cezar Ivănescu şi-a conturat un idiom poetic inconfundabil, aproape imposibil de imitat fără riscul epigonismului şi pastişei. Asta şi explică de ce n-a creat o şcoală de imitatori precum, să zicem, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Structura strofică, aşezarea în pagină, acele semne de mirare având rostul unei „rame“ supratextuale, concentrarea versului (având contrapondere în gustul pentru poemul amplu), repetiţiile de o persuasiune neobişnuită, incantatorie, stilizarea maximă a formelor populare şi a celor culte, limbajul popular-arhaizant cu asprimi, dar şi catifelări dulci-otrăvitoare, mergând până la sugestia scoasă din jumătăţile de cuvânt (şi aceasta o inovaţie), ingerinţele vag baroce şi de ev mediu baladesc (iar, mai nou, formele concentrate ale orientului), toate au darul nu numai de a marca originalitatea idiomului stilistic, dar şi de a descuraja pe imitatori, ca şi-n cazul formelor coşbuciene de odinioară. Şi totuşi, nu de aici vine consistenţa poeziei luiCezar Ivănescu. Iar acesta e al doilea semn distinctiv de care vorbeam. Dovadă că riscul autopastişei nu-l ocoleşte (v. unele obiecţii la ultima carte a poetului, datorate lui N. Manolescu), de unde se poate trage concluzia că nu numai eventualii epigoni pot rata urmându-l pe maestru, dar autorul însuşi e în primejdie ori de câte ori se lasă ispitit de propria-i manieră. În concluzie, forma atinge tensiunile profunde ale fiinţei atunci când eul poetic scapă de chingile orgoliului, plătindu-şi vămile şi trecând în transindividual, în ceea ce Blaga a numit matrice stilistică românească. Numai în acele clipe Cezar Ivănescu devine reprezentativ şi se ridică la universalitatea marilor poeţi ai lumii. Atunci, poetul trage după sine o întreagă epocă istorică, repetând, în singularitatea lui, drama fiinţei româneşti supusă „terorii istoriei“, cum a numit-o Mircea Eliade. Altminteri, nu e o pură întâmplare că autorul s-a apropiat de textele lui Mircea Eliade, dând – împreună cu doamna Maria Ivănescu – câteva dintre cele mai bune traduceri în româneşte.

Alte fragmente din Muzeon (Editura Cartea Românească, 1992), volum de la care am pornit prezentele însemnări, reţine ca motto al ciclului Doina cunoscutele cuvinte ale lui Mircea Eliade despre semnificaţia religioasă a „terorii istoriei“ în mitul mioritic: „Concepţia unui cosmos răscumpărat prin moartea şi reînvierea Mântuitorului şi sanctificat de paşii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei şi ai Sfinţilor, permite să regăseşti, fie chiar numai sporadic şi simbolic, o lume încărcată de virtuţile şi frumuseţile de care terorile şi invaziile despuiau lumea istorică. Nu este locul aici să arăt că o asemenea concepţie religioasă nu implică nici pesimism, nici pasivitate. Este vorba de o reinterpretare a creştinismului, în care momente istorice sunt asumate ca momente aparţinând dramei cristologice şi, în final, transfigurate“. (De la Zalmoxis la Genghis-han).
La drept vorbind, cuvintele acestea constituie o cheie hermeneutică pentru poezia lui Cezar Ivănescu. De aceea, ne aflăm în faţa unuia dintre cei mai naţionali poeţi ai jumătăţii noastre de veac, în ciuda a ceea ce s-a ştiut până acum despre Cezar Ivănescu. La nici unul dintre poeţii noilor generaţii „teroarea istoriei“ n-a fost transfigurată cristic mai acut, chiar când e vorba de poeţi religioşi recunoscuţi, precum Ioan Alexandru. Arheul „jignit“ şi crucificat al poporului său străbate din plasma lirică a doinei, pe care Cezar Ivănescu o înalţă pe culmile culturii majore, urmând lecţia maestrului său Eminescu, cel din celebra Doină şi din doina inclusă în Scrisoarea III. De altfel, Alte fragmente din Muzeon este o carte închinată „Cu pietate Marelui Nostru Maestru Mihai Eminescu“, pentru ca în Exerga, ce deschide volumul să se spună: „!Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său!“. E cea mai succintă „artă poetică“ a literaturii noastre. Şi ea vine într-un moment în care unii se iluzionează că arheul eminescian poate fi mai departe jignit, împreună cu neamul românesc, şi scos din istorie. Ce superbă punere la punct a detractorilor eminescieni şi ce dovadă mai elocventă că modelul ontologic eminescian continuă să nutrească realizările de vârf ale culturii noastre!?

Dar în ce constă eminescianismul lui Cezar Ivănescu? În realitate, urmele eminesciene sunt puţine şi nesemnificative. La nivelul formelor, rareori un poet s-a depărtat mai decisiv de modelul de plecare. Meritul prim cred că aici şi trebuie căutat: în despărţirea de eminescianism. Este un pas absolut necesar pentru oricare poet posteminescian, pentru ca acela să existe prin sine şi să sporească fiinţa culturii româneşti. Cezar Ivănescu se adaugă celor câţiva mari inovatori de forme de după Eminescu, semnificativi nu numai pentru lirica românească, deşi n-a cunoscut încă gloria şi difuziunea prin traduceri ca, spre exemplu, Marin Sorescu. Această despărţire de eminescianism l-a ferit pe Cezar Ivănescu de închiderea în manierismul tradiţionalist, propulsându-l în plină postmodernitate şi dovedind, astfel, cât de fecund este eminescianimsul. Căci e vorba, în sens noician, de o despărţire sporitoare, nu de una demolatoare, cum propovă-duiesc pseudoeuropeniştii noştri de ultim ceas. Despărţirea este necesară ca şi tăierea cordonului ombilical, pentru ca noua fiinţă să devină altceva, o personalitate de sine stătătoare. A reduce, însă, sporul de fiinţă (culturală) la acest moment înseamnă a lucra doar cu jumătăţi de măsură. Trebuie să ne întoarcem la izvoare, aşa cum ne reîntoarcem la casa părintească. Şi chemarea arheităţii e cu atât mai puternică şi mai spornică, cu cât călătorim mai departe prin culturile lumii. Exemplul unei astfel de experienţe totale este de-a pururi Eminescu, cel atât de român şi atât de universal, în acelaşi timp. Când Cezar Ivănescu emite profesiunea de credinţă: „!Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său!“ o face nu ca un epigon, ci fiindcă a înţeles rădăcinile ontologice ale actului creator pe terenul limbii şi spiritualităţii româneşti. Iată cum „despărţirea de eminescianism“ devine complementară întoarcerii la eminescianism.

La nivelul limbii, fără de care poezia este de neconceput, Eminescu spusese esenţialul:„A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă“. Iar Cezar Ivănescu o face cu asupra de măsură (studiile critice pe această temă, în ce-l priveşte, încă nu s-au ivit), înnoind formele nu pentru ele însele, ci scoţând din ascundere, cum ar spune Heidegger, ceea ce consună cu spiritul veacului nostru din fiinţa abisală a neamului românesc. Iar ceea ce con-sună este contradicţia dramatică dintre omenia mioritică şi „teroarea istoriei“ de după al doilea război mondial. Această teroare (manifestată pluriform) a ameninţat să atingă însăşi fibra omeniei româneşti, corupând numeroşi indivizi (uneori, în masă), de unde şi impresia unor intelectuali că omenia nu mai este o trăsătură a românismului (afirmaţie făcută, între alţii, de Al. Paleologu la emisiunea televizată Convorbiri de duminică, în 1993). Dar şi în Alte fragmente din Muzeon găsim: „bună-ai fost tu, Ţara mea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea“ (p. 99). De fapt, încă autorul anonim al Mioriţei a intuit primejdia când contrapune omeniei ciobanului moldovean invidia agresivă (semn al Cancerului) a fraţilor, care sunt doi. Unu e omenie şi armonie, doi e deja corupt, pradă răului. Dar oare, în mitul mioritic, contează răii, care sunt mai mulţi? Contează, desigur, căci ei sunt creaţia „terorii istoriei“, dar contează, în primul rând, soluţia ciobanului moldovean, superbă transfigurare a răului şi, deci, izbândă a celui care e în „minoritate“. Din păcate, unii intelectuali desfigurează extraordinara complexitate a mitului mioritic, reducându-l abuziv la biruinţa Cancerului (atât când vorbesc de victoria răului în cei mulţi, cât şi când văd pesimism şi pasivitate în atitudinea ciobanului moldovean). Aceasta este o răstălmăcire de ordin politic, menită a dovedi anacronismul istoric al românismului şi necesitatea eliminării lui din istoria contemporană. Este arma cea mai de temut în războiul logistic antiromânesc, în plan cultural, pusă cu succes de străini în mâna unor intelectuali români. Acum, urmaşii celor doi fraţi complotişti pot lovi şi mai diabolic în propriul lor frate. E cumplita semnificaţie a luptei pseudoeuropeniştilor împotriva intelectualilor care apără geniul naţional. Pe care parte a baricadei se situează Cezar Ivănescu?

Doar şi el, şi Paleologu constată biruinţa răului în români. El rămâne de partea omeniei mioritice, pe care şi-o asumă cristologic, luând asupră-şi ispăşirea vinei fraţilor săi. Aici se vede rolul poeţilor, ca păzitori ai fiinţei, cum i-a numit Heidegger. Şi oare ce glorie mai mare pentru un poet român poate fi decât aceea de a păzi fiinţa neamului? Numai un popor ai cărui poeţi s-au rătăcit ei înşişi se află în primejdie de moarte. Când, însă, într-un popor se găsesc intelectuali care-şi asumă urcarea Golgotei, poporul acela e binecu-vântat de Dumnezeu şi va reînvia. Românii au renăscut de fiecare dată, pentru că din mijlocul lui s-au ridicat un Bălcescu, un Eminescu, un Iorga, un Vasile Voiculescu, un Mircea Eliade... Cezar Ivănescu e dintre aceştia. Şi, din fericire, nu e singurul, azi. În schimb, ce uşor e s-o faci pe măscăriciul, să nu-ţi mai pese de rădăcinile tale (în numele „democraţiei“), să crezi că poezia se reduce la maimuţăreală „experimentalistă“ să crezi că reprezinţi „elita“ (opusă poporului)! E comportamentul politic şi cultural al parveniţilor. Niciodată parvenitului nu i-a plăcut să i se spună de unde a plecat. În plan spiritual, literatura răsăriteană a numit acest fenomen, prin Cinghiz Aitmatov, mancurtizare, produs al Cancerului roşu. Dar ce e cu acest Cancer pe care l-am invocat în mai multe rânduri?Este, întâi de toate, una dintre imaginile arhetipale din poezia lui Cezar Ivănescu. Prezentă şi-n Doina eminesciană, ca şi-n unul din romanele lui Sadoveanu – Zodia Cancerului.

În faţa acestui obstacol ontologic, geniul românesc a rezistat prin soluţia mioritică. Cum am demonstrat în altă parte, Mioriţa este unul dintre cele mai complexe mituri europene, probabil cel mai complex după marile mituri ale Greciei antice. La nivelul celor două tipuri de cultură (v. L. Blaga), doar doi autori au reuşit să surprindă bogăţia mitului: în cultura de tip minor, autorul anonim al Mioriţei, iar în cultura majoră, Mihai Eminescu (în ansamblul operei). Pe urmele lor au călcat L. Blaga şi M. Sadoveanu. Cu parcimonie, voi spune că Mioriţa încifrează ma-rea triadă zodiacală a românismului: Cancerul (esenţă a „terorii istoriei“ tradusă în invidia surpătoare a fraţilor), Berbecul (rezistenţa încăpăţânată şi luptătoare în faţa terorii, vestită de Mioara năzdrăvană, care-l îndeamnă pe moldovean să-şi pună pază câini „mai bărbaţi“) şi Cumpăna (soluţia finală a justiţiei divine, tradusă în splendida imagine a nunţii cosmice sau ceea ce Mircea Eliade numea transfigurarea creştină a răului). Se va observa că personalităţile noastre reprezentative se plasează, spiritualmente, în dominanta uneia dintre cele trei zodii, asumându-şi-le, în subsidiar, şi pe celelalte. „Pesimiştii“ şi „cinicii“ (de exemplu, I.L. Caragiale, G. Bacovia, Eugen Ionescu, E. Cioran) descind direct din infernul Cancerului, luptătorii de felul lui N. Iorga, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru, V.I. Popa, Adrian Păunescu stau sub semnul „încăpăţânării“ Berbecului, iar „optimiştii“, înseninaţii împliniţi întru justiţia divină a Cumpenei, s-au încarnat în personalităţi precum V. Alecsandri, L. Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu sau ConstantinNoica (v. şi eseul meu Mesianismul mioritic, în revista Mioriţa, nr. 2/1992, Câmpulung Moldovenesc).
Am observat un lucru absolut uimitor: toate cele trei zodii sub care au căzut românii sunt începătoare: Berbecul, zodia întemeietoare a românismului, deschide primăvara astronomică, Racul sau Cancerul – vara astronomică, iar Cumpăna sau Balanţa – toamna, anotimpul rodului. (Primele volume ale lui Cezar Ivănescu poartă titlul Rod, dar poetul se vede tras înapoi de cleştii sugrumători ai Racului!). Să vină de aici blestemul ca românii să reia, de fiecare dată, istoria de la „început“?

N. Manolescu a sesizat această stranie rotaţie când a vorbit despre un critic literar – Titu Maiorescu. Este orgoliul de a lua totul de la început. Într-adevăr, după invazii (care au silit adesea la autodistrugeri pentru a lăsa pustiu în calea duşmanului), viaţa trebuia luată de la „început“. Invazia comunismului moscovit va întrece oricare dintre experienţele istorice anterioare. Mircea Eliade atrăgea atenţia, în 1953: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale au-tentic naţionale. Neamul românesc, ca şi alte atâtea neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi“. (Destinul culturii româneşti, în Mircea Eliade, Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 143).

Ceea ce semnalează aici Eliade, ca profeţie negativă (altminteri, posibilă), este spargerea definitivă a triadei „zodiacale“ cu reducerea ei la Cancer, având drept consecinţă moartea etniei şi apariţia, pe cadavrul acesteia, a unui popor de hibrizi (mancurţi), cu o cultură hibridă. Şi încă e o perspectivă cât de cât diferită de completa asimilare la sovietism. Dar oricât de pesimist ar fi fost Mircea Eliade, el nu putea ignora forţa de regenerare a arheului românesc. Dimpotrivă, sporirea terorii istoriei putea întări ceea ce Fiara cea Apocalipsă (cum îi va spune Cezar Ivănescu) credea că nimiceşte. Eliade se grăbeşte să adauge:„Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou «mod de a fi» şi să provoace în planul creaţiei culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale, «descălecarea» de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a tătarilor. (...) S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contraofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei“. (Op. cit., p. 143-144). Abia aici se află punctul de rezistenţă al profetismului eliadesc. Asta se-ntâmpla în 1953, când orice speranţă de supravieţuire a naţionalismului românesc, în interiorul ţării, părea imposibilă. Ce s-a întâmplat ulterior?

Secerarea elitelor, exodul unei părţi în toată lumea, umilirea şi condamnarea la tăcere sau la compromis a celor care scăpaseră de puşcărie, toate păreau să ateste atingerea pragului morţii noastre spirituale. Cancerul prolifera sufocant. Şanse de realizare mai aveau doar elitele din diaspora. De-acolo, unii deplângeau marea nenorocire a secolului. Din afară, li se părea că nimic nu poate rezista înăuntru. Un Virgil Ierunca, naţionalist împătimit, pe vremea aceea, îşi scria sau vorbea la radio articolele pe care le va aduna ulterior în volumul Româneşte (Paris, 1964, v. ed. de la Humanitas, Bucureşti, 1991). Este o carte răscolitoare şi tragică, pe alocuri. Autorul constata cu durere cum se lăsau umiliţi şi anihilaţi intelectuali ca G. Călinescu, M. Sadoveanu, T. Vianu, Mihai Ralea, T. Arghezi, Al. Rosetti ş.a. Şi totuşi cât de puţin ştia Virgil Ierunca ceea ce se petrecea cu adevărat în ţară! Îi lipsea vizionarismul lui Mircea Eliade, sub influenţa căruia stătea pe-atunci. Fiindcă, între 1950 şi 1989, s-a petrecut exact ceea ce ultimul profet al românilor întrevăzuse: pe de o parte, o biruinţă a Cancerului, pe de alta, o rezistenţă extraordinară a spiritului românesc, gata de o explozie creatoare formidabilă. Mircea Eliade vorbea de distrugerea elitelor şi de ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Aceste două scopuri, odată împlinite, s-ar fi ajuns la un popor de hibrizi. Ocupantul sovieto-cominternist a constatat, însă, destul de repede, că nu pot fi nimicite la infinit elitele intelectuale. Şi a ajuns la concluzia înţeleaptă că ele trebuie stimulate şi câştigate printr-o constantă infuzie de ideologie. Or, ideologia urmărea ruperea „legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale“.*) Aici, într-adevăr, a lucrat mult şi cu spor Fiara cea Apocalipsă deghizată în fel şi chip.

După ce s-a dovedit falimentul proletcultismului, s-a inoculat – în locul internaţionalismului proletar – ideologia europenismului transnaţional, variantă occidentalizată a cominternismului, mai cu seamă pe filiera stângii franceze. Paradoxal, hibridarea de care vorbea Eliade, fără şansă în anii cei mai negri ai proletcultismului, s-a ivit după 1970, ca un pericol bine mascat, sub un soi de estetism la care s-au convertit foştii marxisto-leninisto-stalinişti, străini de orice spirit românesc. Totuşi, în ciuda tuturor obstacolelor, la primul semn de dezgheţ din 1963 încoace, explozia de spiritualitate naţională se produsese. Din exil, Mircea Eliade îşi pusese mari speranţe în direcţia naţională apărută sub oblăduirea teoriei protocroniste a lui Edgar Papu. Este ceea ce i-a supărat adânc pe internaţionalişti, declanşând o campanie mondială împotriva unor naţionalişti din diaspora ca Eliade, iar în ţară – împotriva direcţiei naţionale sub masca luptei contra protocronismului. Într-o zi, poate se va scrie despre acest război de o amploare unică. Din nenorocire pentru România, prima mare bătălie a fost câştigată de străini, fiindcă foarte mulţi intelectuali s-au pomenit şi au rămas în tabăra internaţionaliştilor care şi-au dat pe faţă cu o spoială de „europenism“.

Chiar şi unii dintre cei mai naţionali gânditori şi artişti au muşcat din momeală, neimplicându-se sau chiar atacând direcţia naţională. Nu e oare foarte grăitor că, în vreme ce Mircea Eliade şi-a pus mari nădejdi în modernitate prin renaşterea tradiţiei, un fost naţionalist ca Virgil Ierunca a devenit, în pofida propriului trecut şi propriei structuri sufleteşti, alături de Monica Lovinescu, adversar al naţionaliştilor? Şi te întrebi dacă nu cumva compromisul acesta n-a fost cel puţin la fel de grav ca şi compromisurile de pe vremuri ale lui Sadoveanu sau Călinescu, de care se face caz şi azi?

Şi încă Virgil Ierunca este un exemplu minor. Anemierea conştiinţei arheale (singura în stare să ne salveze), regizată remarcabil de supravieţuitorii Kominternului, a împins o parte apreciabilă a elitelor într-o mare derută, la limita hibridului cultural, încât forţele antinaţionale au profitat din plin după decembrie 1989, acaparând toate pârghiile de importanţă vitală ale statului român. Aceasta este explicaţia reală a prăbuşirii catastrofale a societăţii româneşti din 1990 încoace. E un eşec comparabil cu invazia Sovietelor. Altfel spus, România a căzut din nou pradă Zodiei Cancerului, reactualizând versurile Doinei eminesciene: „Vai de biet român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul“. Ce ironie tragică! La 22 decembrie 1989, marele actor Victor Rebengiuc a recitat pentru întâia oară Doina lui Eminescu la Televiziunea Română. Acelaşi, invitat de Gabriela Negreanu să recite Doina pentru o emisiune din 13 mai 1993, a refuzat de teamă să nu fie catalogat „naţionalist“ şi „xenofob“! Pe bună dreptate se arăta îngrijorat Marin Tarangul într-o recentă carte despre Eminescu: „Dacă, la capătul unui veac, istoria românească se arată ca făcând un pas înapoi, s-ar putea ca mersul racului (s.n.) de care vorbeşte Eminescu să devină un reflex fatal al românilor“ (Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu, Ed. Humanitas, 1992, p. 8). Cauza? Căderea în hibridul cultural, de care se temea Mircea Eliade. Biruinţa Cancerului.

Pe acest fond s-a ivit poezia lui Cezar Ivănescu. Cititorul mă va ierta pentru aparentele divagaţii, dar fără ele n-aş putea dovedi cât de fecund este modelul ontologic eminescian şi cât de mare poet este Cezar Ivănescu, cel atins de aripa geniului. Nu ştiu dacă alt poet contemporan a intuit mai sigur tragismul condiţiei românilor, punând fierul înroşit pe rana adâncită de Cancerul istoriei moderne. Ca şi Mircea Eliade, Cezar Ivănescu este perfect îndrituit să se considere Profetul lui Eminescu. Şi este, fiindcă poetul a avut şansa cel dintâi de a nu cădea prizonier al nici uneia dintre cele trei zodii întemeietoare ale românismului, dominându-le, în schimb, pe toate, şi sintetizându-le, dându-ne seamă de destinul naţional. Eminescu, atoatecuprinzătorul, s-a născut sub semnul celei de a patra zodii începătoare, Capricornul, şi care încheie, totodată, ciclul astronomic. El va fi moştenit de la Săgetător (oare nu există temeiuri că s-a născut pe 20 decembrie?) fascinaţia zborului hyperionic (pe-deasupra-mergătorul), pentru ca, ajuns pe înălţimi capricornice (carpatine), să poată cuprinde – senin şi rece ca iarna – deopotrivă destinul universului, al pământenilor şi al poporului său. De aceea a fost el în stare să realizeze sinteza românismului şi să-i afle „ecuaţia“ mântuirii (v. cartea mea Modelul ontologic eminescian, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992). Oricare personalitate culturală românească este o părticică din fiinţa hyperionică, aspirând să refacă întregul.

Unde este locul lui Cezar Ivănescu în „ecuaţia“ fiinţei româneşti? În timpul concret al anului 1941 (erau anii canceroşi ai Pactului Molotov – Ribbentrop şi ai Dictatului de la Viena), Cezar Ivănescu a văzut lumina zilei la 6 august, adică într-un anotimp oblăduit de Cancer (în august, au avut loc mari nenorociri pentru poporul român), dar cu aspiraţia de a ajunge la rodul Cumpenei ce trebuia să vină. În definitiv, timpul concret are minimă importanţă pentru un individ, pentru că aici nu intră în calcul naivitatea horoscoapelor (în care nu cred), ci e vorba de timpul arhetipal, timpul matricei stilistice româneşti. Mă-ntreb dacă e chiar întâmplătoare prezenţa arhetipului Fecioarei în poezia lui Cezar Ivănescu. Cred că nu. Or, în transfigurarea creştină, Fecioara nu-i alta decât Maria. Poemele din Jeu d’amour, din Rosarium (v. ansamblul Muzeonului şi nu numai) sunt splendori lirice (incantaţii religioase)închinate Mariei. Există, însă, şi-aici senzaţia unei abandonări pe tărâmurile Cancerului, ca supunere la încercare a credinţei întru Domnul:„! la margine de lume unde Tatăl, Părintele din ceriuri ne-a uitat,/ şi unde Maica noastră cea Fecioară, cu zâmbet de lumină increat,/ nu îmi mai miruieşte trupu-n lacrimi, de două mii de ani crucificat,/ acolo unde nu te-ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat!“ (Către discipoli, CC). Iar acolo unde nu te-ajută nimeni este toposul istoric al Cancerului („de două mii de ani crucificat“).

Poezia lui Cezar Ivănescu pare scrisă de un „rege“ (s-a născut Leu) detronat şi aruncat la margine de istorie. (Nu şi-a spus el însuşi, într-o clipă de superbă trufie, uşor de ridiculizat, că este reîncarnarea lui Caesar?). Este, probabil, eminescianul „complex voievodal“ pe care l-a descris atât de adânc L. Blaga. Ce contradicţie dramatică între Cancer şi „complexul voievodal“! Şi totuşi Cezar Ivănescu nu le pune în antiteză, ci – mai degrabă – în complementaritate. Din tensiunea aceasta s-a născut lumea spirituală a lui Cezar Ivănescu, dominată de spectrul morţii şi care atinge apogeul în partea ei mediană din La Baaad. Muzeonul imaginar al lui Cezar Ivănescu are Golgota coloană de susţinere. Totul se sprijină pe o cruce sau este chiar o cruce. Orizontalitatea ei e în suferinţa întru moarte a mâinilor ţintuite, dătătoare de rod. Poema închinată mâinilor n-are nimic din sărbătoarea metaforică a poeziilor lui Arghezi din Cântare omului (1956): „! cu aceste mânuri pot/ învârti şi eu talantul/ Abstractior şi Savaot/ pot cu ele ucide-un altul. //(...) // pot cu ele face tot/ ce faci tu! ele-mi sunt Christul/ numa-n cuie mi le port/ mi le vând cu tot cu scrisul,/ milă mi-i de-a mele mâni,/ de la stânga înspre dreapta/ zile-ntregi şi săptămâni/ luni şi ani ele-mi fac Fapta!“ (Mă dor mâinile de scris, în Muzeon, 1979).

Verticalitatea crucii ivănesciene e chiar rodul suferinţei mâinilor. În partea de jos, crucea e înfiptă în străfunduri imemoriale ale umanităţii şi neamului românesc. Din ele se înalţă ruga cu sunet de doină. Într-adevăr, volumul Doina (1983) şi toate doinele risipite prin reviste sau incluse în alte cărţi constituie cea de a doua coloană de susţinere a Muzeonului, ca ansamblu al operei. La Baaad – taina universală a morţii; Doina – taina românească a morţii, cu soluţia ei mioritică. Desigur, nu toate „fragmentele din Muzeon“ se înscriu în organicitatea pură a întregului. Poetul a încercat, mai recent, asimilarea unor straturi de cultură orientală, cu vecinătatea folclorului maramureşean, plus materialul cărţilor anterioare. Au fost suficiente aceste „stridenţe“ pentru ca N. Manolescu să decreteze că Alte fragmente din Muzeon este o carte eteroclitică, cu straturi „uneori greu de împăcat între ele“. Mai mult, ne-am afla în faţa unui „cimitir vesel“ şi al unui „kitsch stilistic“ de felul celui din Zoosophia (1967) de Ion Gheorghe.

Deşi recunoaşte că altădată a afirmat despre Cezar Ivănescu că este un poet extraordinar, N. Manolescu se grăbeşte să spună că, în utlima carte, ar fi dat marelui său talent „cea mai proastă întrebuinţare“ (România literară, nr. 16/1993). Cum Zoosophia nu este deloc o carte proastă, ci una dintre realizările remarcabile ale deceniului în care a apărut, îţi dai seama imediat că N. Manolescu a vrut să împuşte doi iepuri deodată, jucând pe cartea exigenţei şi obiectivităţii.

Aşadar, la mijloc nu e doar fragmentarismul criticii practicate de d-l Manolescu, fatalmente neatent la straturile de adâncime ale operei, ci se dezvăluie o destul de rău mascată ingerinţă ideologică a culturii hibride care manifestă ostilitate faţă de tot ce descoperă a fi rădăcină autentic naţională. Acest mercenariat în favoarea culturii hibride este practicat de mulţi ani de către N. Manolescu. Ori de câte ori un scriitor a dat dovezi de reîntoarcere la izvoarele autohtone, d-l Manolescu l-a sancţionat aspru, zicând că opera este ratată. Aşa a procedat cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru ş.a. Acum, victima e Cezar Ivănescu. Cum să demonstrezi că din doină şi din Eminescu se poate nutri poezia modernă? N-a spus d-l Manolescu cum că poezia lui Eminescu este de o actualitate negativă? A spus-o chiar în ziua de 15 ianuarie 1993 şi, iată, a avut surpriza neplăcută ca un mare poet să declare că „Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său!“. Aşa se explică asprimea sancţiunii criticului. Nu zic că Alte fragmente din Muzeon este cea mai bună carte a lui Cezar Ivănescu, dar autorul nu coboară nici aici sub o anumită cotă valorică (care trece, în orice caz, de nivelul mediu al poeziei de azi), încât să se spună că a dat un „kitsch stilistic“. Asta ca să fim cu adevărat obiectivi. Oricum, răspunsul la blasfemie criticul îl poate găsi chiar în Alte fragmente din Muzeon: „! cine vrea mă scuipă,/ scuipă cine vrea,/ eu mereu tot urcu,/ urc pe Golgota“ (Către discipoli, V.). Sunt reminiscenţe ale Cancerului care ne surpă fiinţa dinlăuntru şi din afară, când rodul şi bunătatea devin „oglinzi ale morţii:/ suflet îngrozitor de singur, esenţa cancerului interior me ipse/ rac roşu de sânge mai adânc/ se prăbuşeşte sufletul tău în el însuşi:/ şi feţele noastre simt/ consternate paradoxalul/ vuietul căzând al acestui/ Timp!“ (Muzeon, p. 108). Poetul ştie, aşadar, că stă sub Zodia Cancerului împreună cu poporul său:„vecinic la margine, vecinic poporul meu“, strigă poetul într-o doină. Neantul morţii din La Baaad are ecouri în Muzeon: „şi apoi Neantul cel pur/ al Misterului care este/ zodia Cancerului/ îţi aminteşti era în Zodia Cancerului/ prăbuşit în faţa casei/ cu vestmintele colbăite însângerate/ sărate de sudoare/ căzătură a vremii/ nu mai ştiam ce am de făcut/ căci iată drept ca o revanşă/ ca un laur Tatăl Bătrân/ demenţial râzând şi Maica moartă“ (p. 118-119). Surpătorul de temelii care este Cancerul nu-i altceva decât ipostasul devorator al Timpului (grecii l-au imaginat pe Cronos devorându-şi proprii copii). Vizionarismul poetului român pare a se întâlni cu angoasa existenţialistă de sorginte hedeggeriană, unde Fiinţa stă sub Timpul surpător către Neant (v. Fiinţă şi timp).

Tatăl Bătrân/ demenţial râzând“ este Cancerul, recte Timpul. Ipostazierea istorică se realizează în extraordinara doină Tatăl meu Rusia, inclusă în ultima carte, dar scrisă cu ani în urmă: „!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia.../ ne-ai îngrozit cu groaza ta copiilor copilăria.../ m-ai prigonit, m-ai alungat diin părinteasca noastră casă,/ de-aceea azi picioarele mi-s tari ca fierul şi frumoasă!// ! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia.../ genunchii azi mi-i plec şi-ţi plâng singurătatea, nebunia.../ mă poartă azi picioarele pe Drumul Noilor Imperii,/ la Noua Sofie să-ajung pe crucea Albelor Siberii!“. Racul Roşu (simbol străveziu) este agonia morţii, iar nu moartea însăşi. Poetul se vede „ucis pe-ncet de Gândul morţii/ ca Racul cel Roşiu de sânge,/ îl vezi în sine cum se-nchide/ vag increat părând că plânge“ (Alte fragmente..., p. 138). Iată şi dictatorul roşu trecut în ţară ca Fiara cea Apocalipsă, dintr-o strofă cenzurată în Doina (1983): „! este, Doamne, unul mare,/ unul tare, unul cât,/ cât un rac roşiu şi care/ ne-a pus cleştii lui în gât!“ De-aici senzaţia covârşitoare că românul este tot mai „străin în ţara lui“, cum sună Doina eminesciană: „! sunt în ţara mea pribeag,/ Sufletul abia-mi mai trag/ şi nici Cerul nu mi-i drag“. Şi: „! asta-i Ţară de murit,/ nu e Ţară de trăit/ .../ bună-ai fost tu, Ţara mea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea,/ şi acum eşti cea mai rea“. Într-o „Ţară de murit“, poetul se simte frustrat până şi de putinţa morţii. Aici, el se-ntâlneşte cu Bacovia, poetul agoniei fără sfârşit sau al „sfârşitului continuu“, cum l-a numit Ion Caraion: „Şi tare-i târziu,/ Şi n-am mai murit...“ (Pastel).

O crucificare fără sfârşit, iată ce dă intensităţi halucinante morţii în universul lui Cezar Ivănescu. Maica îl lasă lepădat pe cruce:„Maică-a mea cum m-ai lăsat/ colo-n valea Baaad,/ ca pe-un piepten lepădat/ colo-n valea Baaad“ (Muzeon, p. 94). Dumnezeu, aidoma: „Doamne, -atât de rău ţi-am fost?/ să nu-mi dai nici Moartea mea/ vieţuind fără de rost,/ Doamne, -atât de rău ţi-am fost?“ (Idem). E o tortură legată, poate, şi de o experienţă devastatoare, de un păcat greu al copilăriei sau adolescenţei. Să fi intuit ceva Noica atunci când a scris despre La Baaad?: „Simt că acolo s-a încrestat o experienţă gravă“. Este interesant de văzut cum a reacţionat filosoful, cel ajuns demult în Zodia Cumpenei, faţă de un spirit captiv în Zodia Cancerului.

În 1980, Cezar Ivănescu i-a trimis lui Noica La Baaad şi Muzeon. Scrisoarea de răspuns, datată Păltiniş, 8.III.1980, este deosebit de instructivă şi nu întâmplător Cezar Ivănescu o pune ca prefaţă la Alte fragmente din Muzeon. Ceea ce unor critici foarte inteligenţi, dar opaci la structura de adâncime a poeziei, le-a scăpat, Noica a pătruns imediat, semnalând importanţa prezenţei sacrului. Dar optimismului funciar al filosofului nu-i place teribila agonie întru moarte. Îi aduce aminte poetului că a avut prieteni spirituali iluştri (Cioran, Ionescu, Heidegger), marcaţi de acelaşi complex al morţii, dar „Nu au avut ce face cu ea, până la urmă“. În consecinţă, îşi îngăduie să schiţeze „un îndemn“: „Cred că trebuie să ne dăruim acelor zei care au ce face ei cu noi. Moartea se plictiseşte repede cu zelatorii ei. E grăbită şi sumară. Alege zei care ne rabdă aşa cum suntem, aşa cum eşti şi d-ta, făpturi de sânge, sau: «Timpul dens/ şi neconstrâns ca o fantomă/ care-şi impune evidenţa şi dispare»“.

Sfat admirabil pentru cazul când Cezar Ivănescu ar fi fost el însuşi învăţăcel la Păltiniş, dar ineficient în cazul unui poet!

Înţeleptul şi-a putut îngădui să ierte demult şi să-i compătimească pe toţi „Fraţii Alexandru“ din lume, pe toţi acei care-l crucificaseră în temniţă. Dar logica fiinţei poetice este alta. Trebuia epuizată experienţa morţii până la capăt pentru ca transfigurarea să fie deplină. Şi Cezar Ivănescu a făcut-o ca puţini alţii în lirica universală. Altfel spus, Cancerul a trebuit să roadă până la ultima fibră a fiinţei de humă. Despre asta nu ne poate da seamă cuminţenia sfatului din scrisoarea lui Noica. Fără această ardere totală a răului, damnaţiunea întipărită pe chipul celui care a primit crucificarea n-ar fi ajuns la Judecata de apoi, spre a dobândi liniştea finală a înviierii. Fragmentele din ultimul Muzeon aduc semnele izbăvirii. Critica de suprafaţă n-are cum să întrezărească tainele rodului care se răsfrâng şi luminează acum toată opera: „De-acum viaţa mea e moarte, de-acum moartea mea e rai“ (Către discipoli, CXCVIII).

Acest adânc simţământ al mântuirii, al apropierii de Dumnezeu, sub semnul Cumpenei, se accentuează în Sutrele muţeniei (Ed. Princeps, Iaşi, 1994). Să nu ne înşele nici de astă dată afundarea în spiritul Orientului, fiindcă şi Eminescu o făcuse altădată, sporindu-şi propriul univers care este unul mai apropiat de creştinismul primitiv (cosmic). Cezar Ivănescu redescoperă fericirea Treimică a creştinismului printr-o fecundă experienţă spirituală orientală, infuzându-i acesteia strigătul existenţial cel mai deznădăjduit pe care l-a dat poezia românească de după Eminescu şi Bacovia, cum am mai spus. Pradă altădată agoniei morţii şi crucificării („Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“), poetul iese acum mântuit (Imitatio Christi), ajungând faţă către faţă cu Dumnezeu. Sutrele sunt rugăciuni, texte sacre, strigăte mute venite din hăurile fiinţei, din limitele ei. Cartea are ca motto cuvintele profetice ale Sf. Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni (13,12):„Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă“.

După îndelunga „teroare a istoriei“, poetul poate, în sfârşit, spune, chiar cu referire la sine:„! aşa pedepseşte Dumnezău/ pe acei răi şi negri corbi/ ce nu-i vor Chipul Său:/ nu Li se mai arată; ca la nişte orbi!“ (Sutra I). Dacă în La Baaad poetul a putut fi acuzat de prolixitate a stilului, în Sutrele muţeniei a ajuns la maxima concentrare a Cuvântului, ca în nici o altă carte a sa, atingând esenţialitatea textelor taoiste, sau – mai exact spus – prinzând, în supreme clipe de căutare, Cuvântul dintâi, adamic, cum şi-l voia Dante, sau cuvântul eminescian care spune adevărul. Ceea ce m-a uimit dintotdeauna la Cezar Ivănescu (şi aici se verifică geniul său poetic) este capacitatea – inexplicabilă critic – de a nu mai folosi cuvinte, ci de a rupe direct din abisuri frânturi de „strigăte“ existenţiale care ar putea fi numite cuvinte. Nichita Stănescu vorbea despre necuvânt şi totuşi e uneori stufos şi împiedicat în cuvinte. O asemenea risipă găsim şi-n unele poeme mai lungi ale lui Cezar Ivănescu. Însă aici cuvântul se dezghioacă de toate „straiele“omeneşti, rămânând ce-a fost la începuturi: strigăt mut al fiinţei.

Dacă în La Baaad (Infernul său), crucificarea şi moartea făceau risipă de cuvânt, în Sutrele muţeniei tocmai cuvântul este refuzat: „! vorbiţi cu/ altul,/ mie mi s-a dat/ de Domnul/ fericirea, -/ n-o pot spune!“ (Sutra IV). Poate se pierde ceva din forţa viziunii, dar se câştigă pariul cu Logosul. Muţenia este capătul de drum al fiinţei muritoare, o „filosofie“ (în sens etimologic) dacă n-ar fi, în realitate, clipa când omul e „faţă către faţă„ cu Dumnezeu: „! şi lacrimile/ care mi le dai/ şi Sufletul/ la Tine/ ca pe un izvor curat le ai!“ (Sutra VI). Poetul e pregătit pentru moarte şi suferă tocmai pentru că Domnul i-o amână la nesfârşit:„! priveşte-mă, Tu, Doamne,/ şi-omoară-mă, de vrei,/ Tu care vecinic Viaţa ne-o dai şi n-o mai iei!“ (Sutra V. Tao).

Sau această sfâşietoare rugă:

„! Doamne,/ mai alb decât albeaţa osului,/ Doamne,/ mai roşu decât sângele,/ ia-mi oasele sfărmate/ sângele păcătosului/ şi miluieşte-mă/ şi strânge-le!“ (Sutra V). Şi acest final de volum, un poem-vers, singurul scris în trei ani, „în miezul bolii, nebuniei, morţii“, după propria-i mărturie: „! leagăn de vis mă leagănă/ în moarte!“ (Sutra CXCIX). „Ce Te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vânt...“ (Eminescu).

Tulburător şi enigmatic în aceste ultime texte ale lui Cezar Ivănescu e o sinteză între seninătatea (de sorginte eminescian-mioritică) şi agonia sfârşitului continuu al lui Bacovia: „Şi tare-i târziu,/ Şi n-am mai murit...“ (Pastel). Rădăcinile mântuirii sunt la Cezar Ivănescu deopotrivă creştine şi folclorice. Ca printr-o fulgerătură, poetul îşi presimte eroarea (ultimul său păcat) aşteptării morţii de la Dumnezeu. Şi el poate spune: „De-acum viaţa mea e moarte, de-acum moartea mea e rai“.

Astfel, se dovedeşte în spiritul celui mai autentic creştinism răsăritean că răul nu este ontologic. Nu Dumnezeu a dat omului moartea. Murind, scăpând, adică, de spectrul rătăcirii omenescului, poetul a putut atinge, la capătul călătoriei sale spre Golgota, izvorul viu al înveşnicirii, iar acolo, a dat de arheul fiinţei româneşti - cântecul doina.

Este o cu totul altă experienţă decât felul în care a descoperit doina V. Alecsandri, cel ajuns la înseninarea Cumpenei, fără regresiunea în timp a lui Cezar Ivănescu. Doar Eminescu a mers pe aceeaşi cale, confirmându-se abia aici cea mai pură fibră eminesciană a autorului Baaadului. În doină, Cezar Ivănescu identifică arheul românismului. Recent, tracologul Sorin Paliga a adus dovezi asupra vechimii abisale a cuvântului doina (daina), remanenţă preindoeuropeană. Aşadar, daina s-ar putea să fie cuvântul „adamic“, logosul întemeietor al românităţii care a asimilat necontenit adstraturile istoriei. Simţul poetic a mers la sigur. Cezar Ivănescu este unul dintre scriitorii români care atestă veracitatea profetismului eliadesc din 1953.

Când istoricul religiilor zicea că „teroarea istoriei“ ne-ar putea propulsa în istoria culturală a Europei, el nu avea în vedere o sincronizare imitativă, ci una arheală, cu dublă privire, una spre propriile rădăcini, alta spre spiritul veacului. Românismul are avantajul excepţional că a conservat, prin folclor, o dominantă a spiritualităţii europene pe care Occidentul a pierdut-o de două ori: întâia oară când Roma a părăsit Dacia şi, a doua oară, în Evul Mediu timpuriu, când în sânul creştinismului a survenit marea ruptură dintre Roma şi Bizanţ. Este dimensiunea creştinismului cosmic pe care ortodoxia românească a dezvoltat-o, graţie substratului folcloric puternic conservat, într-o direcţie specifică romanităţii orientale. Eliade are grijă să precizeze că nu e vorba de a deveni partizanii tradiţionalismului folcloric, o astfel de mentalitate riscând „să menţină anumite creaţii româneşti într-un provincialism cultural dăunător“ (Op. cit., p. 145). Mai mult, „solidaritatea cu universul folcloric constituie pentru o cultură europeană, modernă, o adevărată catastrofă“. Precizările acestea sunt absolut necesare pentru a spulbera temerile „moderniştilor“, care refuză europenismului dimensiunea românească, fie din ignoranţă, fie din raţiuni propagandistice antiromâneşti.

Eliade aminteşte Occidentului că romanitatea orientală face parte integrantă din Europa. Într-o Europă a viitorului, unită (cum se vrea astăzi), nu poate lipsi modelul fiinţei eminesciene: „Întrebarea este aceasta:printr-un miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian – deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ci şi supravieţuirea Occidentului“ (p. 151).

Recuperând vechea Dacie romană, oare va avea nevoie Europa de o simplă anexă care s-o imite în cultură şi să i se subordoneze economic? Dar asta ar echivala cu o nouă „teroare a istoriei“, de astă dată mai paşnică şi mai subtilă, însemnând decapitarea ultimă. Aici se implică două răspunsuri la întrebarea pusă: „europeniştii“ cred că România trebuie să nu aducă nimic din tradiţia ei, ci să accepte ca pe o binecuvântare cultura Occidentului, cu renunţarea la propria identitate care n-ar avea nimic european într-însa; din contră, naţionaliştii cred că şansa României este nu numai să asimileze cultura creată de Occident, ci să vină şi cu propriul ei europenism pe care Europa l-a pierdut prin părăsirea dublă a Daciei. Aşa au gândit Eminescu, Hasdeu, Iorga, Blaga, Noica şi aceasta este soluţia lui Mircea Eliade. De ce acest naţionalism luminat are adversari atât de înverşunaţi printre intelectualii din ţară şi chiar de aiurea? Să existe oare două Europe? Mă tem că adevărul poate fi acesta, adevăr care va fi, mai departe, nimicitor pentru Europa însăşi, cum au dovedit-o ultimele două războaie mondiale.

„Teroarea istoriei“, pe lângă efectele negative, n-a putut distruge elementele traco-dionisiace şi greco-orfice, pe care Occidentul le-a pierdut. Din acest punct de vedere, România este o zonă privilegiată: „Şi toate valorile create înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpato-balcanic. Ceva mai mult: avem motive să credem că spaţiul în cared s-au întruchipat Zamolxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa este locul predestinat al creaţiilor multiple, variate, complementare: spiritualiceşte şi culturaliceşte. Europa nu este – şi nici nu poate fi – un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi zamolxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze“ (p. 150-151). Dacă Europa are, astăzi, nevoie de România (ca şi România de Europa), trebuie să aibă nevoie mai cu seamă de spiritul ei. Aceasta trebuie să fie raţiunea supremă a intrării României în Consiliul Europei şi în alte organisme suprastatale. Or, politicienii noştri fac impresia penibilă că cerşesc această intrare, indiferent de condiţii. Dar este o mentalitate de hibrid cultural, de umilinţă balcanică menită să schimbe un stăpân cu altul, în speranţa că va fi un stăpân mai bun. Te întrebi de ce-or fi ţinând „elitele“ noastre să ne înfăţişăm Europei fără nimic al nostru? Iată o enigmă aparent fără explicaţie, fiindcă adevărata Europă n-o poate impune. De vrem sau nu vrem, europenismul aparţine naţionaliştilor români, iar nu celor care se declară, cu surle şi tobe, „europenişti“! Europeni sunt şi vor fi Hasdeu, Eminescu, Iorga, Blaga, Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, Noica, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Marin Preda, Dumitru Stăniloae, Cezar Ivănescu şi atâţia alţii. Ceilalţi sunt hibrizi culturali, care pot fi interesanţi, dar nereprezentativi.

Pe acest temei al europenismului răsăritean s-a ridicat personalitatea artistică a lui Cezar Ivănescu. Meritul său este de a nu-şi fi refuzat rădăcinile geniului românesc, transfigurând doina străveche pe culmile culturii occidentale organic asimilate. A confirmat, astfel, credinţa lui Mircea Eliade că „spaţiul în care s-au întruchipat Zamolxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie“.