Scandal monstru la Uniunea Scriitorilor. Scriitoare amenintata de presedintele ASR Bucuresti, Horia Garbea, cu “muia”, excluderea si moartea

Cazul Adamesteanu redivivus

4 preluare de pe Blogul Victor Roncea, www.roncea.ro

Pornind de la dezvaluirea CNSAS furnizata Civic Media, potrivit careia Gabriela Adamesteanu de la GDS si “22″ a fost “sursa a UM 0544″ (fosta DIE, ulterior CIE, in prezent SIE), lumea scriitorimi a luat foc. Poeta Niculina Oprea, mirata de faptul ca nimeni nu comenteaza aceasta informatie, a transmis-o printr-un mesaj privat mai multor scriitori, intrebandu-se ce s-a intamplat cu proiectul USR de deconspirare a colaboratorilor serviciilor secrete comuniste din sanul Uniunii (si nu sunt putine serviciile si nici putini palmasii si guralivii). Ce a urmat tine de domeniul grotescului dar si al penalului.

Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu prezinta pe site-ul sau personal evolutia cazului de ultraj, soldat cu amenintarea poetei Niculina Oprea, de catre presedintele Asociatiei Scriitorilor Bucuresti, Horia Garbea, cu, citez, “muie”, excluderea si moartea.

Liviu Ioan Stoiciu despre “Un abuz inadmisibil al presedintelui ASB”: “Ce credeţi că s-a întâmplat, după ce Niculina Oprea a atras atenţia asupra acuzaţiilor de colaboratoare cu Securitatea (aripa Externă, DIE) aduse Gabrielei Adameşteanu de către Civic Media / Victor Roncea? A fost pusă la zid de preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti-ASB, Horia Gârbea. Folosind un vocabular incalificabil, de o rară josnicie („muie” – nu pot să cred că un scriitor bărbat poate să transmită public unei poete un asemenea cuvânt fără să fie penalizat). N-am urmărit cazul în sine (eu nu am fost pe lista celor ce primeau mesaje din partea Niculinei Oprea şi a lui Horia Gârbea). Am devenit atent atunci când, însă, am fost sesizat că Horia Gârbea a ameninţat-o pe Niculina Oprea cu excluderea din USR pentru îndrăzneala de a fi atras atenţia asupra acuzaţiei de colaboratoare a Securităţii care planează asupra Gabrielei Adameşteanu! Nu mi-a venit să cred. Horia Gârbea o avertiza pe Niculina Oprea că în noul statut al USR există o Comisie de excludere din USR pentru aducere de prejudicii morale! Un abuz flagrant al preşedintelui ASB, care se identifică deja cu fabricile şi uzinele USR şi cu conducerea ei. El fiind apărătorul din oficiu al tuturor celor ce vor mai fi de aici înainte acuzaţi că sunt colaboratori ai Securităţii?”

Cu alte cuvinte, USR a devenit de fapt un fel de PCR, azi esti scriitor, maine, daca nu mai vrea un Garbea sau un Manolescu, nu mai esti scriitor. Esti… exclus, precum un membru de partid.

Poeta Niculina Oprea a venit cu urmatoarele precizari pentru Liviu Ioan Stoiciu:

Motiv pentru care am rugat-o pe Niculina Oprea să-mi trimită şi mie amănunte despre incidentul în sine:
____________

Domnule Stoiciu,

Povestea sta in felul urmator : cautind niste date ale citorva scriitori romani pe Google, am dat peste materialui postat pe site-ul lui Roncea, intrucit era vorba despre un act oficial i-am dat crezare si m-am necajit destul de mult ptr ca era vorba despre o scriitoare ale carei carti le-am cumparat cu banii mei si le-am trimis prietenilor in strainatate ca sa nu mai spun ca i-am pretuit scrierile si ptr faptul ca mi-a placut cum scrie, atunci am trimis mesajul de mai jos citorva persoane pe care le-am crezut prietene, printre care si Horia Garbea, de fapt eu doream sa semnalez acel articol pe (http://roncea.ro/?s=adamesteanu&x=0&y=0):

În data de 31 ianuarie 2010, 11:00, Niculina Oprea a scris:

Desi conducerea sau conducerile USR nu au nici un interes de-a mai deconspira dintre zelosii turnatori ai literelor romanesti, iata ca a mai iesti unul la suprafata : Gabriela Adamesteanu GDS 0544 Informatoare Sursa DIE. Cine va urma ?

Niculina Oprea
____________

Ceea ce a urmat (corespondenta mea cu Horia o aveti in attache) cred ca ati primit si dumneavoastra fiindca in momentul in care am aflat ca el a si trimis cerere ( ma intreb cui i-a trmis cererea respectiva?) pentru excluderea mea, atunci am inclus in lista mai multe persoane printre care si citeva despre care stiam ca fac parte din anumite comisii din USR, tocmai pentru a obserava si Domniile lor ce fel de limbaj foloseste directorul de imagine al USR fata de o femeie si de colega pina la urma.

Sincera sa fiu, vreau sa las sa treaca acest nedorit incident mai ales ptr ca el mi-a propus sa facem pace. Adica eu fac pace dar el a atacat miseleste in Luceafarul in urma cu 3-4 numere insa nu a dat nume si atunci m-am facut ca nu vad si nu aud. Incerc sa nu ma razboiesc fiindca chiar simt ca nu pot duce astfel de certuri…”

Iata mesajul dement al derbedeului grobian Horia Garbea, presedinte al Asociatiei Scriitorilor – Bucuresti (!):

“Horia Gârbea

To: Niculina Oprea niculinaoprea@gmail.com

data : 31.01.2010 11:26

subiect : MUIE !

Ce porcărie! Ce ticăloșie! USR nu are interesul?? Cine a cerut CNSAS dosarele TUTUROR membrilor Consiliului USR și ale red. șefi încă de acum 3 ani??? și de ce de la CNSAS n-au venit nici jumătate din cele cerute de noi?

Moarte mincinosilor!

Muie!

…

Intr-un email trimis mie si mai multor persoane, cu copia destinatarilor la vedere dna Niculina Oprea face afirmatii calomnioase la adresa conducerii USR. (a se vedea mai jos). Precizez ca s-au cerut in urma cu 3 ani CNSAS de catre USR toate dosarele membrilor Consiliului USR si redactorilor sefi de reviste. Au sosit numeroase adeverinte la solicitarea noastra, chiar daca nu toate, si am publicat periodic situatia celor primite. Toti membrii conducerii operative a USR si ai comitetului director din perioada 2005-2009 au primit insa adeverinte de necolaborare cu fosta Securitate.

Fata de cele afirmate in emailul dnei N. Oprea solicit excluderea dnei in cauza din USR pentru grava calomnie formulata.

Comisia de monitorizare si excluderi ca si cea de onoare, alese pe 28 ianuarie 2010 au ocazia sa isi inceapa activitatea de aparare a demnitatii organizatiei noastre.

Horia Gârbea”

LIS ofera documentul care consemneaza schimbul de mesaje devenit public:

“Aveţi aici şi documentul conflictului deplorabil al lui Horia Gârbea (care se crede Dumnezeu pe pământ numai fiindcă a fost ales preşedinte al ASB) cu Niculina Oprea, daţi click pe Scandal Horia Garbea – Adamesteanu USR – GDS să vă lămuriţi cu cine aveţi de a face.”, mai spune Liviu Ioan Stoiciu in prima sa postarea pe aceasta tema, Un abuz inadmisibil al preşedintelui ASB.

Liviu Ioan Stoiciu reia subiectul intr-o noua postare – Ziua Mondială a Poeziei, zi a unor cumetrii literare la români care naste mai multe comentarii, printre care si al meu, din care reproduc urmatoarele precizari:

Stimate Domnule Liviu Ioan Stoiciu,
Doamne si Domni,

1. In primul rand permiteti-mi sa retractez apelativul de “dobitoc” in ce-l priveste pe Horia Garbea (intr-un prim comentariu – eram scarbit de amenintarile pe care i le-a trantit, mizer, doamnei Niculina Oprea). Prin persistenta sa in “eroare”, mai precis dezinformare, pare sa fie ceva mai mult decat atat.

2. Repet, si pentru dvs, dle LIS, si pentru dl Miron si pentru dl Garbea: tot ceea ce am facut a fost sa reproduc citatul in cauza din Decizia CNSAS. Nu am afirmat ca madam Gabriela Adamesteanu a colaborat cu Securitatea ca politie politica – probabil ca nu la aceasta se incadreaza capcanarea lui Mihai Botez -, ci ca a fost “sursa a UM 0544″, (CIE, DIE, SIE, MIE, s.a.m.d.) asa cum scrie la docoment. Fiecare sa considere cum vrea aceasta consemnare. Repet: conform CNSAS nici Rosca Stanescu nu “a colaborat” cu Securitatea.

Asadar, in privinta mult discutatei “colaborari” dati-mi voie sa ma situez pe pozitia dlui Matei Albu (Comentariul sau de la http://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/03/ziua-mondiala-a-poeziei-zi-a-unor-cumetrii-literare-la-romani/)

3. Nu inteleg cum poate fi dl Miron (alt comentator) atat de sigur de faptul ca “informaţia despre GA provine dintr-o însemnare marginală, în creion, nedatată şi nesemnată, pe o filă dintr-un dosar oarecare”?! Doar daca nu a facut-o chiar el… Lasand gluma deoparte, il asigur eu pe dl Miron ca nu este doar “o insemnare pe un servetel”. Ok?

4. In ce-l priveste pe Basescu, dle LIS, sunt intru totul de acord cu dl Miron: produceti cea mai mica dovada ca Traian Basescu a facut politie politica si o sa va insotesc in toate demersurile dvs.

5. Pana la presedintele tarii, pe care il acuzati fara dovezi (nu ca mine pe GA, cu dovezi clare, de la CNSAS) de ce mai bine nu va faceti intai ordine in ograda dvs?

Pe Nicolae Manolescu cine l-a facut navetist de frunte (peste 100 de “vizite de lucru”), in vremea regimului comunist, pe ruta Bucuresti-Paris? Pe Ana Blandiana si Romulus Rusan cine i-a trimis sa faca turul lumii in 800 de zile? Lui Liiceanu si Plesu cine le-a aprobat bursa la Heidelberg, “bisata” chiar de unul dintre ei si cine le platea sejururile in Occident? Erau sarcini de serviciu decontate de Institutul la care pontau cei doi din an in paste? Poate din salariile lor de cercetatori? Dar lui Manolescu?

Cum puteti sa credeti ca aceasta Uniune ar mai reprezenta ceva notabil pentru Romania cand are in fruntea ei un pseudo-academician care accepta sa fie cumparat de Gold Corporation pentru un pumn de reclama in “Romania literara” cand insusi forul la care aspira el, Academia Romana, a condamnat cu revolta proiectul de la Rosia Montana?!

Cum puteti accepta sa va reprezinte – si pe dvs, dle Stoiciu – un personaj care a contribuit la “revolutia culturala” si proslavirea regimului comunist? Au va faceti ca nu cunoasteti? O sa va ajut eu cu niste citate, nu inainte de a ma intreba cum nici unul dintre bravii membri ai Uniunii, care comenteaza sau nu aici, pe la dvs, nu s-au oripilat de mesajul trimis de Garbea doamnei Niculina Oprea? E mai importanta “sursa” Adamesteanu decat poeta spurcata de Garbea? Cum de nici unul dintre moralistii de sub-texte nu i-au pretins acestei garbe scuzele publice de rigoare fata de o asemenea insulta ordinara adresata unui colege, amenintata cu “muia”, excluderea si – atentie! – moartea?!

N. Manolescu, seful dvs, al “scriitorilor romani” (mai precis “din Romania”, ca PCdR): urmeaza extrase din munca de activist literar-proletcultist (integral la LIS)

In postarea urmatoare Liviu Ioan Stoiciu, care, desi este membru in Consiliul USR, habar nu are de prevederea de “excludere” a unui scriitor, abordeaza frontal aceasta tema: “Am căutat pe site-ul oficial al USR (şi al ASB) Statutul nou al USR, votat de Conferinţa USR din 17 iunie 2009, nu l-am găsit. Un site mai neglijent, mai prost actualizat decât cel al USR nu e întrecut decât de cel al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti-ASB, ambele, am constatat, date în gestionarea lui Horia Gârbea (care, în schimb, aud că s-a autopremiat la USR pentru blogul personal!). Lipsa de profesionalism e legată de reaua-credinţă a celui ce-l îngrijeşte, şi e bătătoare la ochi. Sau e vorba de indolenţă? E o lipsă de respect flagrantă la adresa scriitorilor. Mă întreb dacă nu anume se persistă în această situaţie, USR neavând nici un interes să fie transparentă. Nu mă mir, astfel, de ce scriitorii de rând ai USR habar nu au cum arată acest nou statut al Uniunii Scriitorilor din România. Las la o parte faptul că noul Statut ar fi trebuit trimis tuturor scriitorilor prin poştă de când era în proiect… Îmi amintesc de enervarea conducerii USR la Conferinţa de modificare a Statutului, care nu voia să audă de criticile aduse unor articole. La Congresul USR s-a manifestat aceeaşi iritare în faţa celor ce doreau să se schimbe Statutul. E într-atât de resemnat scriitorul român, care primeşte cu capul plecat ce i se dă din partea USR? Sunt cauze pierdute printre articolele acestui statut, care pe unii dintre scriitori, vizaţi de conţinutul lor disciplinar (de exemplu, din comisia de excludere; mă mir că nu s-a introdus şi cum se ia corect poziţia de drepţi), ar putea să-i afecteze nu numai moral. N-am să înţeleg niciodată de ce s-a forţat nota prin introducerea „măsurilor coercitive” în Statutul USR, transformat în statut de partid, unde trebuie să asculţi orbeşte de liderul suprem. E incredibil că poţi fi exclus din USR fiindcă aduci critici USR (fie şi critici „constructive”), critici care pot fi catalogate drept „daune materiale şi morale”. Sau dacă aduci critici membrilor „nemuritori” ai conducerii USR! Sincer, m-am întristat scriind aceste rânduri. Fac parte din „conducerea” neretribuită a USR (din Consiliul USR) şi am luat păcăleală: la Conferinţa pentru votarea noului Statut n-am auzit de Comisia de Excluderi din USR. Am auzit de existenţa ei abia la primul nou Consiliu al USR, când pe ordinea de zi s-a pus problema alegerii membrilor acestei „Comisii de Monitorizare, Suspendare şi Excludere” (asta e denumirea completă), care să taie şi să spânzure. Atunci am cerut să văd forma finală a modificărilor aduse Statutului USR, statut publicat după ce fost înscris la Tribunal (pe 24 august 2009). Ştiam de existenţa acestei Comisii din proiectul de Statut al USR (proiect făcut de preşedintele USR, N. Manolescu), dar credeam că s-a renunţat la excludere. Iată că nu s-a renunţat…” Integral la Poţi fi exclus din USR fiindcă aduci critici conducerii USR

Scandalul nu s-a terminat. Din nefericire pentru propria-i persoana, nici pana acum Horia Garbea nu a produs vreo scuza publica pentru amenintarile sale cu moartea, excluderea si “muia” unei colege (nu se stie exact nici in ce ordine avea de gand sa faca toate acestea si nici daca sunt prevazute in noul statut al USR…)

In tot cazul, Liviu Ioan Stoiciu afirma ca nici ceilalti colegi de-ai sai nu au auzit de noile aberatii “statutare”:

“Am primit mai multe semnale că scriitorii români, membri ai Uniunii Scriitorilor habar nu au de noul Statut şi sunt stupefiaţi să afle de la mine că există o „Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere” (prescurtată, CMSE). Aşteaptă cu nerăbdare să afle ce vrea să însemne un asemenea balaur în curtea USR, care să-i sperie. Deoarece ei nu ştiau că au intrat într-un partid în care nimeni nu mişcă în front (deşi, dacă te uiţi la partide, ele nu-şi exclud niciodată membrii pentru criticile aduse partidului şi conducerii lui, din contră, fac mereu caz că „la noi în partid e democraţie”). Să lămurim din start ce e cu Comisia asta, n-am să reţin decât ce e bine să ştie un membru al USR căruia trebuie să-i tremure pantalonii dacă nu-şi ţine gura, putând fi exclus din USR. Citez din Regulamentul Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excludere (Anexa 3 la noul Statut al USR): „Art. 6. CMSE poate propune cu sancţionarea sau excluderea din USR a unui membru, pentru încălcări grave ale prevederilor prezentului Statut din Cap. 1, Art. 2, care au adus prejudicii materiale şi morale USR, ca şi pentru încălcarea legilor ţării, pentru fapte care cad sub incidenţa penală. La propunerea CMSE, excluderea se validează de Consiliul USR”. Ce scrie la Cap. 1, Art. 2 din Statutul USR: „USR îşi însuşeşte principiile din Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, interzicându-şi promovarea unor atitudini şi aderarea la activităţi contrare demnităţii şi libertăţii umane, precum şi libertăţii de opinie şi de expresie”. Aţi înţeles ceva? Să vă amintesc aici ce înţelege conducerea USR? V-am dat exemplul Niculinei Oprea, care s-a trezit ameninţată abuziv de Horia Gârbea, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, cu excluderea din USR fiindcă a atras atenţia pe e-mail asupra unei acuzaţii de colaborare cu Securitatea a Gabrielei Adameşteanu, preluată de pe blogul lui Victor Roncea / Civic Media (extrem de influent). Un exemplu aberant de abordare a articolului, citat mai sus, din Statutul USR”, scrie Liviu Ioan Stoiciu in Comisie de Excluderi la USR. Precizări de la Horia Gârbea, care se incheie cu un mesaj trist de la victima lui Garbea, scriitoarea Niculina Oprea, din care redau:

“Domnule Stoiciu,

Inca o data imi exprim regretul ca de la un mesaj privat s-a ajuns la un caz, dar ma intreb daca nu cumva a fost momentul maxim de-a iesi la suprafata o multime de lucruri pe care cei mai multi dintre colegii nosti scriitori le discuta pe la toate colturile si mai putin fata-n fata, asa cum ar sta bine unor oameni cu verticalitate”.

Scandalul continua!

[sursa: www.roncea.ro]

__________________________

Comentarii:

Gabriela Creţan

Domnul Horia Garbea face o criza de furie paroxistica la stirea despre Gabriela Adamesteanu (insotita de un document CNSAS!), trimisa prin e-mail de Niculina Oprea unui grup de prieteni scriitori (printre care a avut naivitatea sa-l numere); in fond, un mesaj strict privat, nu o afirmatie adresata publicului larg, care sa maculeze, intr-un fel oarecare, imaginea USR.Cu toate acestea, presedintele ASB, dupa ce injura fioros, isi imbraca roba de mare inchizitor si, regasindu-si glacialitatea si tonul oficial, cere excluderea poetei.

Acestea fiind faptele, eu, una, raman cu o mare nelamurire. Daca dl. Horia Garbea este atat de sensibil la acuzatiile aduse membrilor breslei (chiar in prezenta unui act oficial de natura sa suscite indreptatite interogatii), este cu atat mai dator sa ne explice seninatatea bizara si taciturnia de Buddha scufundat in Nirvana de care a fost cuprins in 2008, cand Cezar Ivanescu a devenit victima mizerabilei inscenari pusa la cale chiar de un membru USR. Si nu intr-un mail catre amici, ci prin intermediul unui post tv (Realitatea TV) si a unei agentii de stiri (NewsIn). Nici dl. Horia Garbea, aflat atunci ca si astazi intr-o pozitie de conducere, nici altcineva dintre liderii USR n-au ripostat in vreun fel fata de acest josnic atac, nici macar atunci cand calomnia, intinzandu-se cu viteza unui incendiu, a capatat proportiile necontrolabile ale unui scandal mediatic.Lipsa de reactie a celor in drept este cu atat mai grava cu cat episodul, calificat la momentul respectiv de Cezar Ivanescu drept „o incercare de linsaj mediatic” s-a incheiat cu moartea poetului (in conditii inca neelucidate).

Acum dl. Horia Garbea declama raspicat: „Nu s-a primit inca NICIO decizie de colaborare din cele solicitate”. De ce n-a declarat acest lucru, la fel de spontan si de revoltat, si atunci, in februarie 2008? Confruntat cu ciudata abulie a lui H.G. si a celor obligati, conform statutului USR, sa-l apere, Cezar Ivanescu s-a vazut constrans sa recurga la greva foamei, ca forma extrema de protest, pentru a obtine din partea lor recunoasterea publica a faptului ca nu exista niciun document incriminant in privinta sa. Cerea atunci, printre altele, sanctionarea de catre USR a detractorului sau. Niciuna dintre revendicarile sale intemeiate nu i-a fost insa indeplinita!N-a obtinut decat un “Comunicat” confuz din care nu se prea intelege care-i treaba. Si acela postat doar pe siteul USR (cati nescriitori il acceseaza?), in vreme ce toata presa scrisa, online, audio-vizuala, absolut toate canalele mediatice difuzasera zvonul defaimator. Iata o fraza din acest comunicat, care divulga, la o analiza logica nu foarte subtila, o afirmatie falsa: “Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor”. Se sugereaza astfel ca infamia raspandita de Mircea Dinescu ar reprezenta o informatie reala existenta in dosarul lui Cezar Ivanescu; amendabila ar fi, asadar, numai incalcarea confidentialitatii, derapajul deontologic al unui membru CNSAS, veridicitatea afirmatiei calomnioase nefiind nicio clipa pusa sub semnul intrebarii.

Nu s-a indignat dl. Horia Garbea nici dupa moartea poetului, cu toate ca ar fi avut atatea motive s-o faca. Nu i-a anatemizat pe confratii scriitori (ca acum pe Niculina Oprea) desi, chiar a doua zi dupa deces, unii dintre ei au continuat sa profaneze memoria lui Cezar Ivanescu, nu conversand la o bere sau intr-un cadru privat, ci public, in presa scrisa si audio-vizuala; dintre cei care, in acea situatie funebra (si sacra pentru crestini, caci era vinerea neagra) sau mai tarziu pe parcursul celor doi ani de atunci, si-au clamat in falset profunda dezamagire provocata de „colaborarea” lui Cezar Ivanescu, niciunul nu a fost tras de maneca, atentionat ca se afla in eroare, ca nu exista nici un document sa certifice pactul cu fortele raului. Nici macar Calomniatorul (unul dintre numele diavolului) nu a fost chemat sa raspunda in fata breselei, desi gestul lui a fost urmat de moarte de om!

Inca ceva: ati putea sa ne spuneti, domnule Horia Garbea, cine a scris, la moartea poetului, scurtul necrolog publicat pe site-ul USR? Pentru ca ar fi necesar ca autorul sa explice de ce pe lângă fraze minimalizante (“unul dintre cei mai originali creatori ai generaţiei sale”) şi expresii voit ambigue (“atitudinea sa paradoxală”), strecoara o insinuare otrăvită (“dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa” etc.), sugerând indirect existenţa unor derapaje morale în viaţa poetului. Las la o parte evaluarile minimalizante, poate ca autorul textului a fost sincer, poate ca atat a putut el sa inteleaga din opera lui Cezar Ivanescu (fiecare are dreptul, in fond, sa emita „judecati estetice” dupa cum il tin puterile; ce ne-am face daca, asa cum spune domnul Liviu Ioan Stoiciu, i-am trage in teapa pe toti cei care formuleaza aprecieri incorecte si neconvenabile?), dar va intreb: LA CE FEL DE „SINUOZITĂŢI BIOGRAFICE” VA REFERITI? Pentru ca, în contextul de atunci, cititorii neavizaţi nu s-ar fi putut gandi decat la o confirmare a acuzatiei de colaborare cu Securitatea, acuzatie neprobata vreodata de vreo tzidula oficiala!
Astept, domnule Horia Garbea – impreuna cu Clara Arustei, Dumitru Ivanescu, Gelu Alecu, Ion Murgeanu, Aurelia Calinescu, Lucretia Berzintu, cu savantul Basarab Nicolescu, prieten de suflet al lui Cezar Ivanescu, (care a scris un text tulburator, „Poetul si vanatoarea de oameni”, reluat de mai multe reviste culturale), impreuna cu multi altii pe care, pentru a-i proteja de furia dumneavoastra justitiara, nu-i pot numi – astept asadar raspunsurile dvs., sper, pertinente.
Revenind la „cazul” Niculinei Oprea, vreau sa va propun o tema de meditatie: nu credeti ca prin injuratura ca la usa cortului, prin scandarea sloganului extremist „MOARTE mincinosilor!” (a cui moarte o doriti, domnule presedinte, a Niculinei si a celor care, ca ea, indraznesc sa-si exprime o contrarietate provocata de existenta unor documente oficiale neclare?), prin propunerea aiuritoare de a o exclude din USR ati declansat un scandal de natura sa prejudicieze serios imaginea breslei noastre? Oare comisiile cu care nu conteniti sa ne amenintati sunt numai pentru catzei?

Călin Ciobotari: Si ce dor mi se face de don Caesar...

In curand se vor implini doi ani de la moartea lui Cezar Ivanescu. Uneori mi se face un dor cumplit de el. Parca il vad urcand aleile de la Pogor, cu celebrul sau rucsac atarnat pe umar, da, chiar don Caesar, intors catre sine, tot mai intors, ca si cum lumea aceasta ar fi prezentat din ce in ce mai putin interes pentru parintele "Rod"-urilor. Alteori mi se pare ca ii aud vocea si mai ales rasul. Ce ras teribil avea Cezar Ivanescu, ras sincer, ras ontologic, un fel de pravalire mantuitoare a intregii sale fiinte. Mi-e dor si de utopiile lui, mi-e dor sa-mi ceara tigara ca sa traga un fum, mi-e dor de povestile lui despre un trecut pe care il iubea si il dispretuia in egala masura. Mi-e dor sa il aud vorbind despre marii poeti ai lumii, cu o familiaritate uluitoare, ca si cum ar fi vorbit despre vecinii de bloc, mi-e dor sa-l stiu cazat in camarutele de la Pogor, vesnic navetist intre Iasi si Bucuresti, intre sfintenie si demonie, intre cer si lut. Mi-e dor de furiile sale monumentale, de injuraturile alea ale lui pe care le rostea ca pe niste rugaciuni, marturisindu-mi apoi ca si a injura este o mare arta, ca si in sudalma pulseaza poezia.

Cred ca marea lectie pe care am retinut-o de la don Caesar in scurta perioada in care mi-a fost harazit sa-l cunosc a fost lectia adevarului. Omul acesta era indragostit de adevar si de aici eterna postura de personaj incomod pe care si-o construise. N-am cunoscut pe nimeni care sa spuna lucrurilor pe nume atat de raspicat, care sa refuze atat de vehement ascunzisurile, subterfugiile, dedublarile. Daca iti spunea despre cutarescu ca e idiot, nu trebuia sa te miri cand il auzeai informandu-l in fata pe respectivul: "Domnule, esti idiot!". Si, din pacate, prin biografia lui Cezar Ivanescu s-au perindat cohorte de idioti. Ii tolera, pentru ca avea o generozitate rara si, in plus, stia sa ierte.

Ma doare si astazi, la ceva timp de la moartea lui, groaznica singuratate in care se ferecase poetul. Ca si cum solitudinea mormantului se iscalise deja pe restul de pergament numit viata. Ma doare strigatul sau final, tipatul acela launtric pe care atat de putini au stiut sa-l auda. Pielea mea retine, infiorata, ultima strangere de mana, rece, indepartata... Si ma mai bantuie revelatia aceea din primavara putreda a anului 2008, cand, pentru intaia oara, in biroul directorial de la "Junimea", am trait blestemul de a intrezari, in carne si oase, Singuratatea.

Au scris colegii mei de la ziarul "Iasi Plus" un reportaj despre paragina in care se afla mormintele lui Sabin Balasa si Cezar Ivanescu. Au dreptate, e dezolant, e nedrept, e trist. Dincolo de morminte, insa, marea noastra problema este ca nu stim ce sa facem cu mortii. Ori le ridicam statui, la propriu, pietrificandu-i, transformandu-i in idoli muti si inutili, ori le predam in gestiunea uitarii, ca pe niste fasii de neant care nu ne mai sunt de folos. Intre patrimonialitate si amnezie ni se pierd mortii nostri cei mai de pret, intre discursuri latrate si taceri vascoase lasam beznele sa acopere marile raze ce ni se dadusera.

Scriu lucrurile acestea cu amaraciune si, pentru a cata oara?!, cu dezamagire. Despre opera lui Cezar Ivanescu nu se mai discuta aproape deloc. Posteritatea nu a retinut din episodul Ivanescu decat figura unui ins agresiv, imprevizibil si incomod. Treptat, amintirile se decoloreaza, ca niste rufe colorate cufundate in clor. Si in indiferenta... Noi sa fim sanatosi, noua sa ne iasa combinatiile, noua, celor in care viata nu si-a spus ultimul cuvant, ultima silaba...

Si ce dor mi se face uneori de don Caesar...

Sursa: http://www.flacarais.ro/cms/site/f_is/news/si_ce_dor_mi_se_face_de_don_caesar..._33577.html

Gabriel Andreescu vs Gabriela Adamesteanu in dosarele Securitatii. DOCUMENTE CNSAS

Pe oricat de multe pozitii total opuse s-a situat, de-a lungul anilor, Asociatia Civic Media fata de cunoscutul activist anti-crestin Gabriel Andreescu (si reciproca), suntem obligati sa-i recunoastem meritele, poate singurele: cele ce tin de disidenta sa reala in perioada regimului Ceausescu.

De la inceperea campaniei Voci Curate, prin care ceream deconspirarea liderilor de opinie din media si societatea civila care au colaborat cu principalele servicii de informatii comuniste din "blocul sovietic", de la KGB la STASI si Securitate, multe ierni au trecut peste noi. Membrii asociatiei au fost luati imediat in colimatorul agentilor care si-au continuat si dupa 1989 activitatea anti-romaneasca. Unii dintre noi, mai slabi, au fost descurajati - este omeneste - altii si-au continuat lupta pentru adevar.

Intr-o astfel de situatie ne aflam astazi, cand, in urma cererii Civic Media, s-a ajuns ca deconspirarea de catre CNSAS a "sursei UM 0544" (DIE, CIE, SIE) Gabriela Adamesteanu, membra "de vaza" a GDS, sa nasca un nou atac la Civic Media dar si o vie polemica in lumea imbacsita a civililor din UM USR. Unii scriitori afirma ca aceasta "calitate", de "sursa", poate fi definita ca o colaborare cu serviciile secrete comuniste, ascunsa de scriitoare mai bine de doua decenii. Altii - conducerea, formata din profitori ai tuturor regimurile - sustin ca trebuie luata in considerare afirmatia CNSAS ca "nu i se poate atribui calitatea de lucrator/colaborator al Securitatii". Deci: "nu i se poate". La fel cum a stabilit CNSAS si pentru Sorin Rosca Stanescu.

Momentan ne abtinem de la alte comentarii si publicam aici, in premiera, Adeverinta CNSAS in ce-l priveste pe Gabriel Andreescu si, comparativ, pe cea a Gabrielei Adamesteanu, fosta colega a disidentului anti-ceausist la revista "22", pana cand acesta a fost dat afara de la GDS in urma acuzatiilor sale ca Andrei Plesu a colaborat cu Securitatea...

Iata ca "sursa" CNSAS "colaboreaza" cu Civic Media:

4 preluare de pe www.CIVICMEDIA.ro

Magdalena ALBU: DICTATURA NONVALORII…

„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit.“

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori.

Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură.

Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi.

Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.

Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut.

Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric.

Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.

Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!... Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.

„Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor.“

Florin Dochia,
înterviu cu Cezar Ivănescu

Noapte rece de noiembrie la Câmpina, unde tocmai s-a încheiat a şasea ediţie a Galelor APLER. Cezar Ivănescu, mereu activ şi deschis dialogului pe temele culturii, acceptă un dialog în aer liber, sub coroanele arborilor tineri din vechiul parc Istrati.

Maestre Cezar Ivănescu, sunteţi în mijlocul, în miezul mişcării literare româneşti de câteva decenii. Cum o judecaţi acum, în toamna anului 2004?

În toamna spre iarna anului 2004, cred, în pofida unora care, mă rog, diagnostichează un fel de criză a literaturii române, cred, aşadar, că ea nu se află în criză, în criză se află, însă, întreaga existenţă românească şi de aceea şi noi, scriitorii, avem foarte mari şi foarte grave probleme. În schimb, putem spune că acest organism care înseamnă lumea scriitorilor români este un organism viu şi foarte puternic. Din nefericire, nu reuşim să comunicăm nici cu lumea românească din jurul nostru, nici cu cititorii noştri cum trebuie şi de aceea, în mod firesc, punându-ne aceste probleme mari cu toţii, am venit la aceste Gale APLER, aici, la Câmpina, ca să găsim nişte căi pragmatice şi adecvate timpului în care trăim, pentru ca rodul muncii noastre, cartea, să ajungă, pe de o parte, mai uşor de la scriitor către editor, să-şi găsească o cale, apoi, către tipograf şi, de acolo, către difuzor, pentru finalitatea ei, ştiută de toţi, publicul românesc, îndepărtat de carte, din păcate, în ultimii ani.

La Congresul Naţional de Poezie de la Botoşani-Ipoteşti s-a semnat un apel, un adevărat manifest pentru poezia română, care supravieţuieşte, suntem siguri, în orice condiţii, dar trebuie, merită adusă pe un loc mai în faţă, mai aproape de public. Sunteţi unul dintre semnatarii acestui apel, ba chiar mai mult... În ce fel îi vedeţi rezultatele în viitor?

Mda. La primul Congresul Naţional de Poezie desfăşurat la Botoşani şi Ipoteşti, în această toamnă, Congres al cărui preşedinte, împreună cu profesorul Ion Pop de la Cluj, sunt, am luat nişte decizii şi ne-am gândit la nişte căi de atac pentru a scoate şi poezia românească, cea care, nu-i un secret pentru nimeni, are cei mai numeroşi reprezentanţi în Uniunea Scriitorilor, de a o scoate dintr-un impas care ţine de această criză socială, dacă vreţi, pe care o trăieşte România la ora actuală. Dintr-o artă care avea o audienţă extraordinară până la căderea dictaturii (pentru că era o artă vie, o artă cu o mare deschidere către publicul românesc; făceam, se ştie, săli pline, înainte de '89, la recitaluri de poezie), din nou s-a ajuns la crearea unei prăpăstii între creatori, scriitori de poezie şi publicul receptor. De asemenea, am folosit şi la Congresul Naţional de Poezie sugestiile inteligente ale colegilor noştri şi mai tineri, şi mai în vârstă, pentru a face nişte proiecte şi a găsi nişte soluţii pentru criza în care ne aflăm, criză doar, cum am spus, de imagine şi de comunicare; nu există o criză de creaţie. Îmi pare rău că trebuie să-i contrazic pe criticii români, care au desemnat, de la revoluţie încoace, un fel de criză a literaturii române. Nu literatura română se află în criză, societatea românească este în criză şi de aceea s-a creat această distanţă între valorile şi creatorii de valori, pe de o parte, şi publicul românesc, pe de altă parte.

O criză a receptării.

Desigur, a receptării valorii. Se vede asta de sus până jos. De la faptul că un nenorocit de analfabet manelist are, pe lângă bani, şi o imagine de erou naţional aproape, e cunoscut de la copiii de pe stradă până la nu ştiu ce personalităţi şi savanţi, iar un creator viu de poezie, de adevărată limbă românească este complet necunoscut, ignorat, ba uneori şi în dificultate de a se descurca cu existenţa. Noi trecem printr-o criză a valorilor, este adevărat, dar nu a creatorilor de valori. Pentru că, observăm ce se întâmplă, dacă nu vom reuşi să rezolvăm această criză socială, România va fi părăsită de valorile ei; nu doar de poeţi, nu doar de scriitori, dar şi de savanţi, şi de manageri, şi de artişti, şi de sportivi, şi de tot ce vreţi. Deci, trebuie să ne gândim cum să rezolvăm această criză socială din România şi cum să facem ca o mare artă, care a supravieţuit în mod eroic aproape cinci decenii sub comunism, poezia, aflată acum într-o situaţie disperată, lipsită de o receptare pe măsura valorii ei, lipsită de ecou în afara ţării, să-şi recapete locul pe care îl merită.

Sunt foarte mulţi străini – am, mă rog, minimul acesta avantaj că mai vorbesc limbi străine – care, în momentul în care ne cunosc cu adevărat, îşi fac o impresie foarte bună despre noi; dar când e să treacă la consultarea unor antologii, a unor cărţi de poezie românească tradusă în străinătate, nu au aceste unelte în mână.

Aţi spus, la un moment dat, „cincizeci de ani“. Creaţia dvs. ocupă o bună parte din a doua jumătate a secolului trecut. Vreau să vă întreb de care generaţie, de care poeţi vă simţiţi apropiat ca şi creator de literatură?

Da... Aş înlătura termenul generaţie propus. Generaţiile astea sunt, de fapt, nişte convenţii pentru percepţia mai exactă a unor realităţi globale literare. Mă simt soljdar cu ce? Cu o linie de poeţi români, linia lirismului moldav – Conachi, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Nicolae Labiş. Cred că eu continuu această linie pe care am numit-o „linia regală a poeziei româneşti“, „nobila falangă moldavă“. Aşa... această linie cred că o continuu şi cred că o ilustrez, dovadă că şi critica literară a consemnat acest lucru, chiar într-o perioadă în care poezia română, literatura română era acoperită de autori glorioşi la acea vreme, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, cu o mare audienţă, e adevărat, dar şi cu micile compromisuri faţă de regim, care le permiteau să aibă această glorie. Chiar în acea vreme au fost critici literari care m-au desemnat drept cea mai mare valoare poetică a ultimei jumătăţi de veac douăzeci. Vreau să spun că mă simt solidar cu această linie de maeştri care m-au precedat şi pe care m-am simţit obligat la rândul meu să-i continuu prin opera mea. Şi cu unii colegi de generaţie, de generaţie mai mult spirituală decât biologică. În generaţia mea am avut şi colegi mai tineri – Daniel Turcea, dar şi colegi mai în vârstă – Leonid Dimov sau alţii, m-am simţit solidar cu ei pentru că toţi am avut proiectul de a restaura o mare tradiţie, aceea a poeziei româneşti; fie că era pe linia aceasta moldavă pe care am desemnat-o, fie pe linie muntenească, de la Cârlova la Nichita Stănescu, fie pe linie ardelenească, de la Goga la Blaga, şi la Cotruş, şi la loan Alexandru. Dar toţi am avut acest proiect de a restaura marea poezie românească, de a o repune în drepturile ei şi, într-un fel, cum să vă spun, ne-am simţit cu toţii mai solidari cu maeştrii noştri, care ne-au precedat şi care ne-au format, poate, decât cu colegii noştri, cu contemporanii noştri biologici.

„Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, mari personalităţi, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor.“

Ştiu că, într-un fel, se poate spune că vă place să pariaţi. Din generaţiile mai noi, dacă acceptaţi convenţional termenul, generaţiile din ultimul deceniu, pe care aţi paria?

Aici am să vă spun un lucru. În general, s-a ştiut şi se ştie că, pe lângă opera mea, pe lângă scrisul meu, în literatura română am un loc aparte şi pentru alt lucru. Am lansat sau am ajutat să fie lansaţi în literatura română ori am impus cel puţin cinci sute de autori tineri – poeţi, critici literari, traducători şi prozatori, chiar. Totdeauna am fost cunoscut şi recunoscut ca un scriitor care am încurajat tinerele generaţii şi pe cei mai tineri decât mine. Cu generaţia care a venit după anul 2000, deşi aş putea să înşir nişte nume, pe unii i-am ajutat să debuteze, am o rezervă, dacă vreţi, strategică în ceea ce o priveşte. Mi se pare o generaţie foarte labilă moral şi o generaţie pe cale de a se pierde, pentru că nu are suficiente obstacole pe care să le depăşească şi, în acest fel, să se formeze ca generaţie. Au un fel de libertate prea mare cu care nu ştiu ce să facă şi, foarte repede, aceşti tineri autori, unii publicând din timpul liceului cărţi de poezie, ceea ce noi nici nu visam când aveam vârsta lor, foarte repede ajung, dacă vreţi, într-o relaţie foarte vicioasă cu literatura. De la prima, a doua carte, vor totul, recunoaştere, premii, femei, apartamente, maşini şi aşa mai departe. Sunt foarte nemulţumiţi de toată lumea, aşa, un fel de revoltaţi fără busolă. Mă îndoiesc că, la primul obstacol real pe care-l vor întâlni în viaţă, vor reuşi să-l depăşească. Am o rezervă foarte mare şi am şi spus-o, cu ani în urmă. Nu dispreţuiţi bogăţia de talente poetice care apar într-o anumită perioadă, pentru că în marile culturi europene s-au cunoscut şi decenii, ba chiar şi veacuri sterile. Să luăm poezia spaniolă – a avut veacuri goale, pur şi simplu, când n-a mai apărut un mare poet. O asemenea mare cultură, o asemenea mare limbă, o asemenea mare poezie. Şi pe noi ne poate aştepta o secetă de-asta cumplită, o dezabuzare, dacă vreţi, o lipsă de credinţă în poezie şi o lipsă de apariţie de mari valori. Sunt mulţi tineri care promit, vorbitori de limbi străine, buni cititori de poezie bună. Dar problema pe care ne-o punem în continuare este asta, aşa am fost învăţaţi: un mare talent trebuie dublat de un mare caracter, de o puternică personalitate umană, care să ştie să răspundă la toate provocările existenţei. Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, mari personalităţi, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor. Şi să notăm un lucru: de ce spun că pun sub o suspiciune oarecare pe toţi aceşti tineri care au apărut în ultima vreme, deşi, cum am spus, pe mulţi dintre ei i-am ajutat şi eu să publice, i-am publicat chiar la editura Junimea? Nu ştiu dacă poezia lor, mă rog, arta lor, care e foarte repede acceptată – ei sunt într-un mediu prea permisiv, apoi la 19 ani, da, e bun, e foarte bun, şi cu asta s-a terminat totul...

Dacă arta lor va rezista în timp...

Da. Pentru că, în general, marile talente, marile valori se afirmă împotriva curentului, împotriva modelelor, chiar împotriva tuturor, aş putea spune. Adică, cei care cu adevărat merg cu poezia până la capăt trebuie – ca să-l citez pe marele Eugen Ionescu – trebuie, pe undeva, să ducă un război împotriva tuturor. Să-şi urmeze doar calea lor. Pentru că, până la urmă, înving. De asta spun că am un gen de reticenţă. Nu referitoare la cultura lor, nu la talentul lor, ci la forţa lor umană de a şi le duce până la capăt. Pentru că, ştiţi cum e? Talentul e, de fapt, o povară imensă, care, dacă n-ai un schelet puternic, îţi sfarmă oasele, te pulverizează. E un misterium tremendum acest talent, pe care poţi să nu reuşeşti să-l duci pe umeri până la capăt.

Vă mulţumesc.

4 Cezar Ivănescu, Florin Dochia, Revista Nouă, anul I, nr. 8, noiembrie 2004

CEZAR IVĂNESCU: „USR ar fi trebuit să numească şi să buşească PREŞEDINŢI în ţara asta“ [ii]

– Să ne amintim că în ţara asta, chiar şi sub Ceauşescu, a fi scriitor român însemna ceva.
– Da. Ce se întâmplă? Eu am avut, cum v-am spus, o situaţie foarte dificilă după Revoluţie. Într-o frază sintetizând: nemembru de partid înainte de Revoluţie, am reuşit să lucrez în presă, am reuşit să mă pun în beţe cu membri şi chiar cu secretari de partid, respectiv tov. Sânziana Pop, care a vrut să mă scoată din presă, din „Luceafărul“, în '86 – n-a reuşit, am scos-o eu de la „Luceafărul“ pe ea, eu, nemembru de partid. După Revoluţie, drept răsplată, probabil că n-am fost pecerist, am fost dat afară de la revista „Luceafărul“şi mi s-au făcut toate manevrele posibile ca să ies din Uniunea Scriitorilor. Şi atunci am încercat să înfiinţez vechea Societate a Scriitorilor Romani. Deci, am fost în miezul acestor lupte dramatice, ca să spunem aşa. Am ştiut de atunci, am scris-o şi am prevestit că Uniunea Scriitorilor este falimentară , cu o conducere ca aceea pe care a avut-o, cu Mircea Dinescu în cap. Faptul că, după Revoluţie, la Uniunea Scriitorilor, s-a acceptat o conducere neserioasă, bişniţară, de un egoism feroce – ei niciodată în viaţa lor nu şi-au depăşit propria lor persoană, n-au reuşit să întindă o bucăţică de pâine unui câine sau o strachină de apă unui cerşetor, oameni de un egoism feroce – ăştia au dus de râpă Uniunea. Am făcut această afirmaţie, pe care o reiau şi la ora actuală şi în care cred: o autoritate autentică. Uniunea Scriitorilor, trebuia să devină după Revoluţie acea centrală de energie, acel nucleu de energie care să numească şi să buşească preşedinţi în ţara asta. Pentru că aveam această autoritate. Din această instituţie de autoritate şi de ţinută morală, a ajuns o instituţie oarecare, falimentară. Din ce cauză? Din cauza faptului că s-a ocupat numai cu bişniţă măruntă, cu afacerile lor de bişniţari nenorociţi de la Dinescu şi până la actualii conducători ai Uniunii – şi nu cu lucrurile mari. Nu s-au gândit la condiţia scriitorului român, nu s-au gândit cum să transforme această instituţie, care a fost foarte puternică sub comunişti şi a fost o adevărată redută a democraţiei, cum s-o transforme din nou într-o instituţie puternică şi în democraţie, care să poată să facă ceva în ţara asta.

– Cum ar arăta, din punctul dv. de vedere, o instituţie, o organizaţie a scriitorilor, care să fie viabilă acum?
– Acum este destul de dificil de spus. Ca să discuţi despre o instituţie, trebuie să ştii istoricul ei. Pentru că instituţiile în lume au un început şi un sfârşit. O instituţie poate să se dovedească, la un moment dat, caducă, şi nu mai e nevoie de ea şi dispare dintr-o societate. Societatea Scriitorilor Români – şi asta mă doare, că actualii şefi n-au ştiut niciodată istoria propriei instituţii pe care au condus-o – s-a înfiinţat la începutul acestui veac, având un program foarte mare şi generos. Iată de ce s-a înfiinţat Societatea Scriitorilor Români: a fost o prefigurare a românismului, a avut deci un plan de creare a unei unităţi spirituale a tuturor românilor din teritoriile locuite de români. A venit Marea Unire, România Mare ş.a.m.d. Şi această Societate a câştigat câte puţin teren – teren juridic, proprietăţi etc. - între cele două războaie mondiale, încet-încet, devenind o societate de sine stătătoare, cu un statut al ei special ş.a.m.d. După război, a fost momentul dramatic pe care îl ştim, când s-a transformat Societatea Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor din România, cu multe purificări, cu mulţi scriitori care au fost marginalizaţi, cu introducerea multor ciurucuri în Uniune. Dar şi-a revenit repede. Deşi iniţial era creată pe model sovietic şi se dorea să fie o instituţie obedientă faţă de statul comunist, încet-încet Uniunea Scriitorilor a devenit o instituţie autonomă, a reuşit cu adevărat să recâştige vechiul program naţionalist sau patriotic, cum vreţi să-i spuneţi, şi, în plus, să devină cu adevărat un stat în stat. Să reuşească să sprijine cu adevărat iniţiativele scriitorilor români autentici de a crea literatură autentică, desprinsă de comanda socială şi de dorinţele dictaturii. Acest lucru a reuşit să-l facă Uniunea Scriitorilor, cam începând de prin anii '60 şi ceva până în '89. Adică, sunt scriitori romani – eu cunosc foarte, foarte multe cazuri – care au supravieţuit numai datorită Uniunii Scriitorilor. Eu însumi am avut perioade de şomaj, în care eram vânat de Securitate, de unii, de alţii ş.a.m.d., şi aveam un statut: eram scriitor român şi asta m-a apărat de foarte multe rele în România acelor timpuri. Dacă Uniunea noastră şi oamenii din Uniune ar fi ştiut acest istoric foarte exact, de ce a fost creată această instituţie, cu ce scopuri ş.a.m.d., după Revoluţie ar fi făcut pasul necesar... Deci, nişte minţi deştepte ar fi trebuit să facă, după Revoluţie, mişcările care trebuiau făcute. Nu mai spun de faptul că nu trebuia să implice Uniunea în politică, ea trebuia să rămână o instituţie apolitică echidistantă, ca la un moment dat să poată primi şi o subvenţie guvernamentală, dar nu asta-i cel mai important. Important este că ea trebuia să-şi păstreze autonomia...

– Să revenim puţin la poetul Cezar Ivănescu. Sunteţi considerat unul dintre cei mai mari poeţi creştini pe care i-a avut România. Credeţi că putem defini poezia ca poezie laică şi poezie religioasă?
– Cum să spun? Da. Dar doar pentru raţiuni didactice. Pentru că, dacă e să ne gândim bine – de exemplu la noi, la români – poezia laică n-are decât un trecut foarte apropiat. Adică ce înseamnă poezie laică? Poezia laică e poezia care s-a scris în ultimii 50 de ani sau sub dictatură, care n-a mai avut curajul, să spunem, să se declare deschis poezie religioasă sau mistică sau cum vreţi. Pentru că, în rest, toată poezia autentică românească nu poate ieşi din acest cadru mare religios care e Europa, creştinătatea şi tradiţiile mai vechi decât creştinismul, care sunt vechile tradiţii daco-gete, dar tot de origine religioasă. Deci, pentru noi, românii, e aproape un nonsens să vorbim de poezie laică şi aproape n-avem valori care să probeze poezia laică. Pentru că toată poezia folclorică are, cum bine se ştie, un sâmbure religios sau, în orice caz, o provenienţă sau o destinaţie religioasă. Apoi, marea poezie care a început să fie scrisă în limba română, de la Dosoftei încoace, e o poezie care totdeauna a ţinut cont de religios, adică religiosul a fost totdeauna de la sine înţeles până la marea poezie modernă interbelică; şi nu văd cum am putea să-l judecăm pe Arghezi, pe Blaga, pe Bacovia chiar (deşi el iese un pic în afara cadrelor) sau pe Barbu decât totuşi printr-o schemă religioasă. Adică noi suntem o naţiune creştinată de timpuriu, am avut o tradiţie religioasă de dinainte de creştinism, cum bine se ştie, şi nu putem concepe crearea unor mari valori autentice şi perene în afara religiosului.

– Cum aţi defini natura profundă a poeziei?
– Destul de greu, în câteva cuvinte. Dar asta încerc să fac prin cursurile de poezie pe care am început să le ţin din toamna trecută la Casa Pogor din Iaşi. Adic, încerc – printr-o filieră guenoniană – să reîncep să demonstrez un lucru: că falimentul modernismului în general – sau al postmodernismului, n-are importanţă (pentru mine, postmodemismul este un fel de flatus vocis, e ceva care nu există) vine de acolo că a negat sau a uitat marea tradiţie religioasă a poeziei. Poezia, spun eu, a fost, în momentele ei de mare glorie, totdeauna o artă completă şi complexă şi o artă religioasă. Şi încerc să readuc poezia la marile ei origini. La originile ei autentice, la acele momente originare şi inaugurale, când poezia era, în acelaşi timp, spectacol sacru (deci religie), mitologie, artă – şi, bineînţeles, totdeauna însoţită de muzică. Asta încerc să fac în aceste cursuri de poezie. Şi încerc un lucru, riscant pentru mintea omului de azi, a omului modem: încerc să spun că s-ar putea ca poezia europeană să se fi încheiat cu trubadurii, Dante şi – hai să spunem – poate încă doi-trei poeţi moderni (doi-trei însumând destui – câţiva romantici germani, câţiva simbolişti francezi) care, pe o cale sau alta, au revenit totdeauna la o concepţie veche despre poezie, adică poezia văzută ca act liturgic, act complet, cu totul deosebit de înţelesul profan pe care îl dădeam noi unei arte liberale.

– Aţi afirmat cândva, acum câţiva ani, că nimeni nu a ajuns cu revelaţia mai departe decât dumneavoastră. Ce este revelaţia pentru un poet? Diferă ea de revelaţia misticului?
– Aici e dificil de spus. S-au şi scris la noi câteva lucruri interesante în privinţa asta. Eu nu cred că diferă. Cred că se întâmplă următorul lucru: în mod foarte clar pentru mine, cel puţin – poetul trebuie să fie o natură mistică. Altfel, rămâne la suprafaţa ludică a expresiei verbale şi nu penetrează cu adevărat misterul lumii. Deci, el trebuie să fie în mod fatal un mistic, un religios. Vai de acela pe care Dumnezeu l-a născut fără suflet mistic! Colegului meu, din nefericire azi bolnav, Ioan Alexandru, eu îi aplicam expresia franţuzească n'est pas mystique qui veut. Dacă nu ţi-a dat Dumnezeu un suflet mistic şi religios, degeaba înşiri la fraze, degeaba faci cuvinte şi discursuri, că nu se simte ţâşnirea aia din străfunduri. Deci, artistul trebuie să fie fatalmente un suflet religios şi mistic. Se întâmplă însă următorul lucru: momentul sau locul din care poetul, artistul se desparte de misticul pur, de sfânt, de monah, este acela în care, cum am spus, sfântul, trăitorul întru sfinţenie, se închide în tăcerea totală care comunică cu Dumnezeu, tăcere care mai înseamnă un adaos de rugăciune, iar artistul se întoarce spre lume... Asta neînsemnând nici o scădere de mesaj, nici o degradare, ci asta e destinaţia poetului. Pe el Dumnezeu l-a trimis în lume. El, de aici, din lume. trebuie să aducă o mărturie.

– Din acest punct de vedere cum aţi defini profeţia poetică?
Profeţia poetică la fel ca şi orice alta profeţie. Eu cred în faptul că poetul poate fi un profet, în sensul tradiţional al cuvântului, în sensul profeţilor biblici sau al celorlalţi profeţi pe care i-a cunoscut Europa. Un caz relevant este Nostradamus – profet şi poet, în acelaşi timp – poet extraordinar, „Centuriile“ sunt o poezie nemaipomenită. Sigur, poetul profetizează. în ce sens? Presimte timpul care va să vină. Numai poeţii foarte proşti sau foarte opaci nu presimt nimic din timpul care o să vină. Un filosof poate să fie total opac – sau un gânditor – un poet nu. Când vom avea timp o să vă iau citate din cărţile mele şi osă trăiţi tot ce am trăit noi în ultima vreme. În „Doina“ mea din '83 există un poem mare, „melodie fără sfârşit“ – acolo sunt pasaje şi strofe care par să descrie Bucureştiul din '89, din timpul Revoluţiei... Un poet, aproape fără voia lui, trebuie să profeţească.

– Ce profeţeşte poetul Cezar Ivinescu în legătură cu soarta poeziei româneşti?
– Profetizez următorul lucru, pe care l-am spus şi respus şi trebuie să fiu consecvent cu mine însumi. Am spus-o la Iaşi, mai ales. Acolo unde mi-am regăsit ţinuta intelectuală şi profetică de altădată, am spus că România, şi Iaşiul mai ales, este epicentrul poeziei care se va scrie de acum încolo şi al poeziei în general în lume, la ora actuală. Foarte mulţi m-au întrebat de ce epicentrul şi de ce la Iaşi. Am răspuns pentru că la Iaşi am început să ţin eu cursurile mele despre poezie, care sunt unice în lume şi care, ca tentativă – acum chiar că nu glumesc! – ca tentatită este foarte riscant, dar ca tentativă, de asemenea, este unică în lume. Un autor cu o notorietate bine stabilită nu-şi mai riscă în finalul carierei numele astăzi, în lume, încercând să facă ceea ce fac eu: să spună că poezia mare s-a scris. Noi, europenii, poate nu mai avem şansa să scriem poezia mare a lumii. Dar măcar s-o aflăm care a fost... Dacă noi, europenii, nu va fi să lăsăm nimic în istoria umanităţii – am zis eu – nu e nici o nenorocire. Or să înţeleagă lucrul ăsta cei care vor veni după noi şi poate că or să scrie ei o mare poezie. Asta este...

Interviu realizat de Anca MIZUMSCHI
Adevărul literar şi artistic, 28 august 1994
Foto 1: EUGEN HARASIM, IAŞI, 2003

CEZAR IVĂNESCU: „am renunţat la viaţă, la 17 ani, ca să fac literatură“

Puţini poeţi români ai veacului nostru au fost detestaţi şi iubiţi cu atâta patimă cum este Cezar Ivănescu.

Verbul acid, sinceritatea uluitoare cu care acuză, plăcerea debordantă de a-i lăuda pe cei pe care-i iubeşte au generat întotdeauna adevărate uragane polemice.

Cezar Ivănescu rămâne însă "Efebul de la Marathon".

– Văzând cât de înconjurat sunteţi de tineri, aş zice că vă place mult tovărăşia lor. Aşa este?
– Chiar iubesc tinerii şi asta pentru că, în sine mea, consider tinereţea o categorie eternă. Eu însumi mă consider, din toate punctele de vedere, foarte tânăr şi la ora actuală. Dacă vrei, eu operez cu un concept vechi în Europa, dar pe care europenii l-au uitat: "copilul bătrân" sau "puer senex" cum spuneau latinii.

– Vă simţiţi tânăr. De fapt, ce e tinereţea în concepţia dumneavoastră?
– După părerea mea, fiecare prunc care se naşte poartă cu el bătrâneţea speciei, deci suntem şi rămânem toată viaţa nişte copii bătrâni. Tinereţea, după mine, nu este o valoare biologică, ci una care se câştigă în timp. Îţi câştigi tinereţea la fel cum îţi câştigi valoarea şi locul în lumea valorilor. Te apropii de moarte din ce în ce mai tânăr. Este un efort continuu, asemeni efortului de a te realiza pe tine. Deci tinereţea nu ţine de o vârstă, nu ţine de biologie, de istorie, ţine, dacă vrei, de un plan existenţial tangent cu sublimul.

– Vă aflaţi într-o situaţie oarecum privilegiată: editor – cu posibilitatea de a privi panoramic fenomenul literar actual – şi scriitor. Există vârfuri literare reale în rândurile generaţiei tinere?
– Există categorii. După opinia mea, există vârfuri care ar trebui protejate, susţinute, mediatizate şi date drept modele, împotriva altor "vârfuri" care, pe nedrept, cred eu că sunt mediatizate. Chiar pe cartea unui tânăr debutant, Constantin Virgil Bănescu, am scris un textuleţ unde enumeram numele câtorva dintre cei pe care eu îi consider elita autorilor care şi-au scris cărţile de poezie pe băncile liceului şi le-au şi tipărit: Constantin Niţă, Andreea Anastasescu de la Turnu-Severin, Xenia Căroi, studentă la Craiova, Constantin Virgil Bănescu. Patru. Toţi posedă un mare talent şi, dacă măcar unul se realizează, tot este un mare câştig. Sunt cultivaţi, scriu grav, nu folosesc golănisme ca tinerii lansaţi de domnul Cărtărescu sau alţii, nu bravează, nu vor să se impună cu orice preţ, deci nu dau din coate ca să intre în literatură. O fac prin ţinuta şi valoarea lor.

– Pentru că l-aţi amintit pe Cărtărescu, daţi-mi voie să cred că nu-i prea aveţi la inimă pe optzecişti.
– Nu este adevărat. Îi am la suflet pe optzeciştii cu adevărat valoroşi: Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Daniel Corbu, Liviu Antonesei. Sunt patru; deja e mult. Din cincizeci de ani de poezie românească, au rămas patru mari poeţi şi, din alţi cincizeci de ani, poate vor mai rămâne patru, cinci. Sunt foarte mulţi optzecişti pe care-i preţuiesc la superlativ. Dar ei au vrut să impună o politică literară de gaşcă. Sunt autori care au fost împinşi în faţă de optzecişti şi care nu rezistă la o judecată critică. O literatură, oricât de mare ar fi ea, nu reţine patruzeci de poeţi. Ea trebuie, la un moment dat, să-şi desemneze liderii, capodoperele, şi să reziste în faţa judecăţii critice. Or, generaţia '80 nu face acest lucru. Îşi impune nişte falşi lideri. Domnul Cărtărescu îmi este dator de 20 de ani cu un răspuns la acuzaţia mea de plagiat. Cum să-l consider un autor serios? Din acest motiv am început sistematic să-i refuz, pentru că din 40-50 de poeţi vor rămâne doi, trei. Eu am numit mai devreme patru. Gabriela Creţan – eu am spus-o: este cea mai mare poetă a generaţiei '80 – a fost marginalizată, în timp ce alţii s-au impus cu hurta. Deci iată câte nedreptăţi creează istoria. Acum i s-au recunoscut meritele. Critica literară scrie în flăcări despre ea. În sfârşit, pentru a fi corect, sunt câţiva autori serioşi, care se apropie de împlinirea unei opere şi pe care posteritatea îi va reţine.

– Generaţia dumneavoastră este mai bogată în valori decât cea optzecistă?
– Sunt autori în generaţia mea, după opinia mea foarte mari, pe nedrept desconsideraţi sau neapreciaţi încă la adevărata lor valoare: Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi. Iar eu, deşi trăiesc o stare jenantă, mă consider la o distanţă de ani lumină de contemporanii mei mediocri. Cei pe care i-am amintit sunt cunoscuţi, sunt nişte mari valori, dar nu sunt situaţi acolo unde trebuie, după opinia mea.

– Dar Nichita? I-aţi fost prieten.
– Este un mare poet şi cu asta am spus totul. Eliot spunea, despre un mare poet, că trebuie să laşi să treacă o sută de ani pentru a vedea dacă limba îl asimilează, iar noi avem abia un caz: Eminescu.

– Dumneavoastră vă consideraţi un mare poet?
– În mod paradoxal, da. Eu am trăit o stare dublă, de marginalizare şi de popularitate excesivă în acelaşi timp, pentru că unele dintre poemele mele sunt cântate de ţigani prin cârciumi. Ceea ce pentru un poet este supremul lucru: când lăutarul, în cârciumă, îţi cântă versurile fără să ştie că tu eşti autorul, este extraordinar: Îl cântă pe Eminescu – "Pe lângă plopii fără soţ" – şi-mi cântă şi mie "Amintirea paradisului".

– De ce se tem unii de limba ascuţită a lui Cezar Ivănescu?
– A spus-o Baudelaire la vremea lui, dar a spus-o şi un mare istoric al religiilor, Rudolf Otto: sacrul trezeşte o reacţie dublă, de atracţie şi de respingere. O mare personalitate, normal, are magnetismul ei şi atrage, dar în acelaşi timp respinge. Am avut discipoli care m-au iubit fierbinte şi m-au urât simultan sau pe rând.

– Ce i-aţi învăţat?
– Să se desprindă de mine atunci când se simt puternici şi chiar să mă înfrunte. Mie îmi plac discipolii care mă înfruntă.

– Aţi avut şi prieteni care v-au iubit.
– M-au iubit Noica, Marin Preda, Nichita, Petru Creţia – şi chiar Păunescu m-a iubit şi mă iubeşte, deşi eu l-am înjurat de nenumărate ori. În orice caz, am fost un răsfăţat, în sensul că am fost apreciat şi iubit de toţi aceia care aş fi vrut să mă iubească.

– Dumneavoastră sunteţi "Efebul de la Marathon"?
– Eu sunt. Şi-ţi spun şi pentru ce: pe la 17 ani, am fost copilul performant, făceam box, rugby, fotbal, puteam să devin sportiv de performanţă, dar am renunţat în favoarea scrisului, a literaturii. Sportul mi-a dat însă curajul să înfrunt tot ce aveam de înfruntat în viaţă. Mă simt Efebul de la Marathon pentru că am renunţat la viaţă, la 17 ani, ca să fac literatură.

4 interviu realizat de Marcela Zamfir, Ziarul de Duminică,
suplimentul cultural al Ziarului Financiar, 7.01.2001

CEZAR IVĂNESCU: „pentru „Doina“ din '83 am făcut greva foamei“

„Preda a mizat foarte mult pe literatura, nu doar pe poezia pe care o scriam eu, pentru că o cunoştea foarte bine şi în manuscris“

– Domule Cezar Ivănescu, acum foarte mulţi ani, Marin Preda spunea despre dvs. că sunteţi, după părerea lui, cea mai importantă voce lirică românească din perioada postbelică. Cum se vede această afirmaţie acum, în anul de graţie 1994?

– Acum nu se vede în nici un fel. Ca de altfel orice profeţie, care nu poate fi probată în imediat. Ce se întâmplă? Marin Preda a făcut o afirmaţie, a rostit o sintagmă, care in literatura română de după război n-a mai fost rostită. În prezentarea la volumul meu de poeme „Rod III“ a scris că sunt o adevărată voce de mare poet. Adică, sintagma asta „mare poet“ nu se mai rostise după război. Chiar despre Nichita, după aceea s-a scris – probabil din spirit de contradicţie – că este un mare poet.

Preda a mizat foarte mult pe literatura, nu doar pe poezia pe care o scriam eu, pentru că o cunoştea foarte bine şi în manuscris. Noi am trăit la Mogoşoaia cinci ani de zile, de la sfârşitul anului '74 până la sfârşitul anului '79, la Casa de Creaţie, am fost foarte legaţi, eu fiind cel mai bun prieten al lui Preda până la moarte, în aceşti ultimi cinci ani, mie mi-a lăsat, de altfel, şi scrisoarea lui testamentară, şi am avut timp să ne cunoaştem foarte bine: el să-mi citească cam tot ceea ce aveam mai important scris în manuscris la vremea aceea, eu să-i citesc toate cărţile pe care le scria, în formă manuscrisă mai întâi, în dactilogramă apoi şi, fireşte, despre multe din cărţile lui am scris.

Acum chiar, la începutul acestui an, m-am decis să definitivez o carte despre Marin Preda, în care este înţeleasă mai exact şi relaţia pe care am avut-o cu Marin Preda, şi felul în care reuşiserăm noi în acei ani la Mogoşoaia să ne creăm un fel de rezervaţie pentru a scrie cât mai autentic, pentru a gândi şi pentru a ne simţi rupţi oricum de determinismele epocii.

– Mi-aţi mărturisit că aţi pregătit o carte despre Marin Preda, care va apărea în curând. Aduce ea ceva în plus, nişte lămuriri suplimentare în ceea ce priveşte acuzele la adresa „comunistului“ Marin Preda?

– Da. Adică eu încerc, de fapt, să clarific câteva lucruri. În primul rând să înlătur toate minciunile spuse cu bună ştiinţă despre Marin Preda. De la critici literari oficiali ai epocii respective – Eugen Simion, în speţă – până la persoane care l-au cunoscut mai mult sau mai puţin şi au scris lucruri foarte joase despre el. Adică încerc să clarific – ce? Anume faptul că Marin Preda, impus ca un prozator de primă mână în literatura română, ştia foarte exact, adică era într-o situaţie foarte exactă cu puterea. Şi atât cât îi permite puterea să spună din adevăr, în cărţile sale. Şi compromisurile pe care le-a făcut cu puterea comunistă au fost nişte compromisuri foarte clare. Care, toate, cred eu că nu trag prea greu în opera lui scriitor, pot fi eliminate. Vă dau un singur exemplu: la prima ediţie din „Delirul“ nu există nici acea scenă cu tânărul comunist dus din poştă în poştă, care se poate gândi că e vorba de Ceauşescu şi mai există o scenă destul de scandaloasă cu nişte ziarişti care se masturbează în redacţia unui ziar. Când a fost să apară ediţia a doua a cărţii, Dumitru Popescu-Dumnezeu i-a propus foarte clar lui Preda, vrei ediţia a doua, scoate scena cu ziariştii care se masturbează şi adaugă scenuţa aceea cu tânărul comunist ş.a.m.d. Ceea ce Preda a făcut deliberat.

Eu cred că e datoria noastră acum să apelăm la prima ediţie a cărţii, care nu conţine episodul respectiv, care a fost o chestiune care nici nu trage nu ştiu cât în greutatea operei şi a fost un compromis deliberat pe care l-a făcut Preda. Astea erau micile tribute care trebuiau plătite în epocă. Dar încolo, eu am recitit cu ocazia scrierii acestei cărţi toată opera lui Preda: nu are compromisuri la vedere, prea mari. Are în alt aliniament, în alt strat al operei. Şi, pe această chestie insist eu în carte. Adică: Preda ştia, de exemplu, foarte clar, în tinereţea sa bucureşteană, când majoritatea colegilor săi de generaţie au fost legionari iniţial – Caraion, Ierunca, Geo Dumitrescu ş.a.m.d; legionari şi după aceea comunişti, pentru că în epocă era foarte uşor, se trecea de la una la alta foarte simplu – deci, Preda ştia foarte exact ce a fost legionarismul istoric, în epocă. Şi ştia, în acelaşi timp, ce acceptă puterea comunistă apropo de legionarism. Absolut nimic real, totul trebuia inventat, totul trebuia să fie o critică de sus până jos, apropo de legionarism.

În discuţiile pe care le aveam cu Preda, el îmi relata viziunea lui exactă şi autentică despre legionarism şi, în acelaşi timp, îmi spunea ce poate din această viziune trece în cărţi. În cărţile lui trecea totdeauna o viziune foarte critică la adresa legionarismului, pentru că, se ştie foarte bine, puterea comunistă avea nişte obsesii: îi ura foarte tare pe ţărănişti, pentru că le fuseseră ultimii adversari în alegeri, îi ura foarte tare pe legionari pentru că fuseseră cu adevărat autentici şi însemnaseră ceva în epocă – făcuseră totul, de fapt: şi greva de la Griviţa Roşie tot ei o montaseră şi toate acţiunile mai serioase erau făcute de legionari şi nu de comunişti. Apoi, după venirea la putere a comuniştilor, foarte mulţi dintre legionari au intrat la comunişti. Ei aveau o frică reală de legionari şi tot limpul comuniştii doreau să creeze un portret robot al legionarului foarte peiorativ. Ei, Preda a mers pe acest compromis, el fiind însă tot timpul conştient că lucrurile stau cam altfel. Şi de aici discuţiile noastre în contradictoriu, pe care le-am purtat adesea la Mogoşoaia. În mică măsură, le reiau în carte.

– Consideraţi că Marin Preda a fost tipul de creator implicat politic?

– Implicat politic – cum să spun? Poate părea o expresie... Implicat fatalmente politic. Adică, după război, se ştie foarte bine, cu toată istoria literaturii române de după război, cu realismul socialist şi cu toate celelalte, un creator care nu era implicat politic sau care cel puţin nu făcea jocul implicării politice, nu mima implicarea politică, nu putea să existe. Toţi scriitorii români, de la Sadoveanu şi Călinescu, au trebuit să... era aproape o probă iniţiatică. Să fii acceptat în această literatură oficială comunistă, trebuia să arăţi într-un fel că eşti implicat politic. Implicarea se demonstra prin adoptarea unor teme. Erau temele la ordinea zilei, aproape ca nişte probe pe care trebuia să le dai la intrarea într-o familie secretă sau ocultă. În perioada de după război au început temele cu naţionalizarea, colectivizarea ş.a.m.d. Această servitute s-a păstrat până târziu, până la generaţia lui Nichita Stănescu. În 1960, când a debutat generaţia lui Nichita, în volumele de debut din colecţia „Luceafărul“ şi Nichita şi toţi ceilalţi aveau temele prin care demonstrai că eşti implicat politic şi, deci, că poţi fi recunoscut ca scriitor: poezie antirăzboinică, „comuna de aur“ – ăsta era comunismul, trecutul de luptă al PCR-ului... Erau nişte teme foarte clare, pe care trebuia să le tratezi dacă voiai să fii considerat scriitor autentic, dacă nu puteai să scrii ca Shakespeare nu intrai în vederile lor, erai cel mult un scriitor marginal, tolerat, dar cam atât.

– Dv. vă consideraţi un implicat politic din acest punct de vedere?

– Mă consider un implicat politic, dar nu din acest punct de vedere. Eu mă consider – şi nu gratuit – făcând parte din prima generaţie de scriitori români care au debutat fără să facă nici un compromis. Noi am debutat pe momentul de vârf al valului cel mai liberalist al comunismului, în '68. Începând poate chiar din '65 de la moartea lui Gheorghiu-Dej au fost nişte ani de deschidere liberală în cadrul sistemului extraordinari. Cei care i-au trăit îi ştiu foarte bine. Nu chiar ca după Revoluţie, dar când foarte multe lucruri începuseră să fie spuse în spiritul lor autentic. Primii trei ani după venirea la putere a lui Ceauşescu, care era de bună credinţă, voia să deschidă România spre Occident, să reia o tradiţie autentică a românismului ş.a.m.d. Anii aceia au fost foarte buni.

Iar noi când am debutat, mulţi din generaţia mea – şi eu, şi Virgil Mazilescu, şi mulţi alţii – editorul nu ne-a mai cerut absolut nimic, cel mult ne-a mai ciupit câte un vers sau un cuvinţel sau o expresie – atâta tot. Am debutat ca şi cum am fi debutat într-o ţară liberă şi democratică. Înainte de război, de exemplu. Eu pot proba cu cartea mea de debut, în care nu am nici o virgulă de schimbat până la sfârşitul vieţii. Debutând aşa, nu mai poţi în momentul în care te-ai arătat odată în deplinătatea nudităţii tale nu poţi să vii – o frumoasă dansatoare – să strâmbi piciorul, să faci pe şchioapa, că nu te mai crede lumea, te-ai arătat odată cum eşti. Nu ştiu câţi dintre noi au avut caracter sau o înaltă moralitate scriitoricească, dar, pe undeva, forţaţi de chiar poziţia noastră (ca într-o piesă de teatru; dacă ţi-a rămas numai rolul celui drept sau al martirului, trebuie să-l joci până la capăt, că altfel te dă afară regizorul din piesă).

„pentru „Doina“ din '83 am făcut greva foamei“

Noi am cam avut rolul să jucăm pe scriitorii care fac disidenţă politică implicită, adică să scriem numai ce dorim noi şi să publicăm ce dorim. În mod fatal, foarte multe lucruri – începând de la cartea de debut până la cartea mea din '83, „Doina“, care este pe faţă anticomunistă şi antisistem şi tot ce vrei – a trebuit să ne implicăm politic, dar împotriva sistemului. Şi chiar şi jocul ăsta la un moment dat a fost acceptat. Nu-mi închipui că era vreun individ atât de idiot care să nu înţeleagă, să spunem, în cartea mea „Doina“ din '83, versuri de o limpiditate cristalină: „Vreau să fac şi nu pot face/ Ce nu vreau să fac tot fac/ Doamne-n scrum de s-ar preface/ Rămăşiţa ast' de veac..."

Erau foarte clare despre momentul pe care-l trăiam! Dar s-a întâmplat la un moment dat acest lucru: sistemul putea opri sau dorea să oprească nişte cărţi în fazele lui bune de cenzură, dar pe fazele în care era mai puţin sigur pe el nuprea mai putea, pentru că era, totuşi, complicat. E adevărat că pentru „Doina“ din '83 am făcut greva foamei. Cartea a fost tipărită la Bălăiţă, la „Cartea Românească“, după aia au dorit să mi-o topească, dar împreună cu alte vreo 10-20 de cărţi. (Virgil Mazilescu, D.R. Popescu, mulţi). N-avea totdeauna curaj regimul să se angajeze la o acţiune de asta de radere în masă a unor scriitori – eram 10-20... Eu de aceea pot să spun, şi spun cu toată seriozitatea, am repetat-o şi după Revoluţie în nişte articole de gazetă, adevărul este ăsta: cine-a dorit (din generaţia mea, nu spun de cei dinainte, care erau umflaţi de securitate şi băgaţi în puşcării) să scrie autentic, să spună adevărul şi să se lupte ca acest adevăr să apară în cărţile lui, a putut-o face. Dovada e că eu am putut-o face. Au mai făcut-o şi alţii.

– Vă consideraţi un opresat al fostului regim?

– Eu nu mă consider opresat al fostului regim, pentru că cu stau acuma şi mă ia râsul când îi văd pe unii domni ca Sorin Dumitrescu că publică o carte de poezii de Nichita Stănescu, imediat după Revoluţie, cum ar fi prevestit Nichita Stănescu Revoluţia. Cum s-o prevestească? Dând limbi de dimineaţă până seară PCR-ului? El era decorat, era un obedient de ultimă speţă, se ştie lucrul ăsta foarte clar. Se ştia în epocă ce însemna să tragi o laudă la tovarăşi; se ştia ce însemna să primeşti o decoraţie, să tipăreşti o carte în Editura Militară numită „Roşu vertical“... Astea erau lucruri foarte clare. Şi mie mi-era uşor să scriu trei poezii tâmpite cu Tovarăşu' şi atunci şi alte cărţi ar fi trecut mai uşor, primeam şi eu o vilă nu ştiu unde ş.a.m.d. Nu se făceau gratuit toate vânzările astea. Să fie foarte clar sub comunişti am fost opresaţi o mână de scriitori – toată lumea îi ştie, de fapt, pe aceia... Şi, în primul rând, n-am fost membru PCR niciodată, lucrând în presa literară, ceea ce era destul de complicat, zilnic puteam fi dat afară, că nu era voie. Dar e adevărat că nu am fost oprimat şi nu am fost marginalizat niciodată pe vremea comuniştilor cum am fost după Revoluţie. Pentru că toţi mâncătorii de căcat, toţi mincinoşii, toţi compromişii, care s-au trezit revoluţionari şi nişte puri şi nişte mari revoluţionari, au dorit să dispară cei 3-4-5-6-7 maximum, câţi eram, de scriitori români trăitori chiar în România care chiar nu tăcuserăm nici un compromis, şi care-i ştiam pe toţi mânjiţi mai mult sau mai puţin.

Dă-mi voie să-ţi dau un exemplu: cum poate să se compare – vorbesc ca puritate de caracter şi de linie morală – un Manolescu cu mine, care, cum apărea o carte de Dumitru Popescu îi trăgea o cronică în „România literară“. Asta nu era o formă de compromis? Cum să-i faci lui Dumitru Popescu cronică de o pagină de „România literară“? Şi despre ce? Despre poezii – ăsta-i nul absolut ca poet! Ei, astea nu erau forme de compromis? Tu vii să-mi faci mie morală acuma, să-mi faci politică democratică? Toţi în ţara asta au fost mai mult sau mai puţin mânjiţi şi compromişi cu sistemul.

Asta spun: am avut un moment de derută după Revoluţie, am avut senzaţia că s-a schimbat ceva, după aia mi-am revenit, imediat, mi-am dat seama că a fost un teatru, cum se fac toate la noi, la români, noi suntem mari amatori de teatru... A fost un teatru ordinar, oribil, nimic nu s-a-ntâmplat. Şi mi-am dat seama că trebuie să-mi reiau morala dinainte, adică artistul trebuie să se lupte cu toţi, din jurul lui întâi, cu societatea, cu sistemul ş.a.m.d.

Sistemul nu doreşte decât să-l facă să dispară pe artist, să-l distrugă cât se poate de repede. Asta-i tot ce se întâmplă în ultimii ani de democraţie, cum s-a întâmplat şi pe vremea comuniştilor. Ne-au aplicat pe vremuri cenzură politică, acum ne aplică cenzură economică. Ce vrea să zică o cenzură economică? De la grăsanul ăla de Pleşu, care a fost ministru al culturii după Revoluţie, şi până la actualul tont de Marin Sorescu n-a putut un ministru al culturii să se ducă în Parlamentul român şi să spună că România este o ţară în care există cultul cărţii, al culturii, al literaturii? Şi să dea o lege specială, care să oblige orice bişniţar care câştigă miliarde astăzi în România să dea un procent din miliardele lui pentru cultura română, pentru literatura românească. Să fie obligat nemernicul ăla care s-a îmbogăţit peste noapte (că sunt mii şi zeci de mii) să plătească acolo un procent ca să subziste literatura română. Se putea oricând face. De la Ministerul Culturii până la Cotroceni şi la Parlament – toţi ştiu care-i situaţia literaturii române de azi. Deci, cum să aplici această cenzură economică într-o ţară care, dacă ne gândim bine, cine a făcut Revoluţia asta? Sau cine a gândit-o? Sau cine a fasonat-o? Nu tot scriitorii? Scriitorii au fost primii care au protestat, ei au fost disidenţi dintotdeauna ş.a.m.d. Acum ei sunt în situaţia de paria în Ţara Românească. Tot ei. De ce? Pentru că ne-au vândut exact ăia care ar fi trebuit să se ocupe de condiţia scriitorului român după Revoluţie.

Interviu realizat de Anca MIZUMSCHI (va urma)
Adevărul literar şi artistic, 21 august 1994

CEZAR IVĂNESCU: „Nu e cutremurător şi tragic pentru o literatură să-şi vadă asasinaţi autorii de geniu?“

Interviu
cu poetul Cezar Ivănescu

• Ion Beldeanu. Orice lector serios parcurgând cele două cărţi-confesiune dedicate lui Marin Preda şi lui Nicolae Labiş („Pentru Marin Preda“, Editura Timpul, Iaşi, 1996 şi „Timpul asasinilor“, Editura Libra, Bucureşti, 1997) se poate întreba, la o adică: de unde această aversiune a limbajului şi chiar această plăcere sau nevoie de dezgolire fără reticenţă a viermuielii de figuri literare gravitând în preajma celor doi mari şi regretaţi dispăruţi?
• Cezar Ivănescu. Am să vă răspund printr-un citat din Jonathan Swift, „Când un geniu adevărat apare pe lume, îl vei cunoaşte sigur după un semn, anume că toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui.“ Ca un adevărat martor al adevărului, trebuie să spun, ca moldav ce sunt, că pământul Moldovei a dat, în această a doua jumătate de veac, în literatura română, cel puţin trei autori de geniu, Nicolae Labiş, Petru Aruştei şi Ioan Petru Culianu. Toţi trei au fost asasinaţi de „o conjuraţie a imbecililor“.
Nu e cutremurător şi tragic pentru o literatură să-şi vadă asasinaţi autorii de geniu şi în acelaşi timp să-i vadă prosperi pe toţi paraziţii care au gravitat în jurul acestor personalităţi geniale? Labiş, ca şi Petru Aruştei, nu a scris decât două cărţi de poeme, dar şi cărţile lui şi cărţile lui Petru Aruştei vor dăinui în veac, pe când, din sutele de cărţi ale impostorului Gh. Tomozei, literatura română nu va reţine nimic. Ioan Petru Culianu, autor de valoarea unui Vasile Pârvan, nu va putea fi suplinit vreodată în literatura română de toată puzderia de eseişti de la Al. Paleologu până la Mihai Zamfir… Sentimentul meu e că nu am fost suficient de vehement în cele două cărţi amintite care sunt dealtfel ediţii ad usum Delphini… Voi publica, într-o zi, pentru bibliofili şi nişte ediţii integrale, cu un tiraj restrâns, ale cărţilor, „Pentru Marin Preda“, „Timpul asasinilor“, „7 zile cu Cezar Ivănescu“, o carte de interviuri cu Viorel Ilişoi pe care o pregătesc pentru tipar, şi „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“, o carte-memorial pe care o am pe masa mea de brad.

• Ion Beldeanu. În „Timpul asasinilor“ mărturisiţi că aţi scris această carte, controversată încă înainte de apariţie, pentru a-l răzbuna pe Labiş, „acest Ahile neînfricat şi pur“, cum îl caracterizaţi. Nu credeţi că e un motiv prea pătimaş sau, altfel spus, un motiv extraliterar?
• Cezar Ivănescu. Nu e nicidecum un motiv extraliterar. Când te iniţiezi într-o mare artă, cum este poezia românească, te supui principiilor care călăuzesc această mare artă, renunţi la capriciile propriei personalităţi originale şi încerci, ca în arta tradiţională să te supui imperativelor categorice ale artei pe care o profesezi. În acest sens, un poet în viaţă are misiunea de a-i răzbuna pe toţi confraţii săi dispăruţi, de la Labiş, până la Petru Aruştei, Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu… Fireşte, totul depinde de talentul tău personal, de ambitusul vocii tale… În ceea ce-l priveşte pe Labiş, el trebuia neapărat „răsbunat“, adică „a-l face din nou bun“, ca om şi ca poet, după ce acei care-i lipiseră eticheta de poet comunist, „Labiş, buzduganul generaţiei“ (E. Simion), după Revoluţie s-au grăbit să-l scoată din manualele şcolare… În cartea „Timpul asasinilor“, pe care o semnez împreună cu doamna Stela Covaci, am încercat amândoi să-l „răsbunăm“ pe Labiş şi să-l impunem ca primul autentic disident al poeziei româneşti postbelice…

• Ion Beldeanu. Ţinta principalelor atacuri ale Dvs. este Gh. Tomozei, pe care îl consideraţi în mare măsură vinovat de moartea lui Labiş. Nu cumva respectiva aversiune asupra fostului redactor şef al revistei „Argeş“ din Piteşti are o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă?
• Cezar Ivănescu. Pe Gh. Tomozei îl acuz în carte de o clară vinovăţie în privinţa lui morţii lui Ioan Popovici, secretar general de redacţia al revistei „Argeş“, şi de participare, ca secretar adjunct al U.T.M., alături de Niculae Stoian şi Al. Oprea, la încercarea de asasinat politic prin excluderea lui Labiş din U.T.M.
Vina cea mai mare o are Gh. Tomozei însă în manipularea datelor biografice şi a operei lui Labiş.
În nici un caz nu poate fi vorba de „o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă“ şi asta din următoarele motive… Deşi am mers la Piteşti în echipa redacţională a lui Gh. Tomozei ca „prieten al lui Nichita Stănescu“, cu timpul am devenit prietenul favorit al lui Gh. Tomozei, „pupilul“ său faţă de care se defula: am înţeles astfel că trăia un complex de inferioritate şi faţă de Labiş şi faţă de Nichita Stănescu, complex pe care şi-l rezolva fie prin amintitele defulări din care înţelegeam că se considera pe sine poet mai mare şi decât Labiş şi decât Nichita Stănescu, fie prin răbufnirile sadice în şedinţele de umilire ale lui Nichita Stănescu despre care pomenesc în carte. Erau perioade în care Gh. Tomozei îl anitipatiza profund pe Nihita Stănescu şi trebuia s-o fac pe intermediarul împăciuitor, aşa cum îi antipatiza pe mulţi alţii, iar cu unii (A.E. Baconsky) a reuşit să mă facă să mă cert definitiv. Mie personal, Gh. Tomozei îmi crease un regim privilegiat la revista „Argeş“ şi pot spune, mai degrabă, că eu l-am dezamăgit în amorul pe care mi-l purta „nemairăspunzându-i“ la acest amor cam în genul în care Hamlet n-a mai răspuns la amorul regelui Claudius, după ce i-a apărut duhul tatălui asasinat. Ca „un nebun autentic“, cum dealtfel mă califica Gh. Tomozei, am preferat să rămân şomer, urmărit de Securitate în Bucureşti, dar am plecat prin demisie de la revista „Argeş“ din Piteşti, în plină „revoluţie culturală“ când am realizat clar că „piosul“ Gh. Tomozei era unul dintre complicii la asasinarea lui Labiş…

• Ion Beldeanu. Mulţi dintre scriitorii puşi la zid de verbul Dvs, neîngăduitor se pot considera calomniaţi ori acuzaţi pe nedrept, ca, de pildă Al. Paleologu sau Şt.A.Doinaş, figuri respectabile şi cu blazoane publice neatingătoare azi. Nu vă e teamă că aceştia ar putea reacţiona.

• Cezar Ivănescu. Dl. Al. Paleologu e unul dintre puţinii care a recunoscut public (v. „Sfidarea memoriei“, Al. Paleologu, Stelian Tănase, Editura Du Style, 1996) că a fost informator al Securităţii, şi prin sinceritatea sa dezarmantă aproape ne forţează admiraţia dacă nu ne-ar obstacula-o cinismul fără măsură al aceluiaşi. Pe Şt. Aug. Doinaş nu-l amintesc în carte decât ca poet anost aşa cum îl consider. Doar în interviul publicat în revista „Timpul“ (numerele din ianuarie şi februarie din acest an) îl numesc informator al Securităţii dar nu pentru că, aşa cum au făcut toţi puşcăriaşii politici, a semnat înainte de ieşirea din puşcărie un angajament faţă de sinistra Instituţie, ci pentru că: a profitat copios şi ambiguu de calitatea sa de fost puşcăriaş politic cu angajament, a călătorit intens în Occident şi până în decembrie 1989, aşa cum alţi puşcăriaşi politici nu au putut s-o facă, iar după Revoluţie s-a dedat la nişte atacuri murdare la adresa lui Eminescu şi a lui Arghezi, figuri infinit mai respectabile ale literaturii române decât vor fi Al. Paleologu şi Şt. Aug. Doinaş în vecii vecilor. A denunţa o anume impostură (Şt. Aug. Doinaş) nu înseamnă a calomnia. În ceea ce-l priveşte pe strălucitorul şi spiritualul personaj care este conu’ Alecu Paleologu, mai intră în joc şi o anume doză de frustrare, căci pe domnia-sa chiar l-am iubit şi admirat, de aceea mi-a căzut greu să mi-l imaginez numărând solda de 300 de lei pe care i-o dădea Securitatea…

• Ion Beldeanu. De ce spuneţi la un moment dat în „Timpul asasinilor“ că „Petru Aruştei a fost norocul vieţii mele“? Vreţi să fiţi mai explicit?
• Cezar Ivănescu. Am început să scriu la 17 ani şi am debutat în „Luceafărul“ exact la 18 ani. Toţi prietenii apropiaţi, inclusiv foştii puşcăriaşi politici mi-l propuneau pe Labiş ca model de reuşită literară. În 1960, în Iaşi, când l-am cunoscut pe autodidactul genial Petru Aruştei, am avut revelaţia modelului exemplar al artistului care nu comite nici un compromis, nici în existenţă, nici prin operă. O mare personalitate se măsoară prin câtă singurătate poate suporta, spunea Nietzsche. Petru Aruştei suporta toată singurătatea… M-am străduit şi mă străduiesc şi acum să-i semăn lui Petru Aruştei, dar nu asta contează.
Important pentru mine a fost că Petru Aruştei mi-a revelat adevărata măsură a artistului de geniu, a profetului…

• Ion Beldeanu. După 1989 ierarhia valorilor în literatura română se pare a fi suferit serioase modificări. Totuşi, unii dintre cei aflaţi ieri în prim plan, pe considerente ştiute, au reuşit să-şi menţină poziţiile sau chiar să pozeze în victime ale epocii trecute. Care vi se pare cazul cel mai execrabil în acest sens?
• Cezar Ivănescu. Indubitabil, distinsa doamnă Ana Blandiana.
Citiţi-i antologia de poeme publicată în 1989 la Editura Minerva în colecţia „Biblioteca pentru toţi“ şi aflaţi: 1. Acea antologie i-a fost publicată prin intervenţii „de sus“ (de la tov. Gogu Rădulescu, probabil) pentru a-i mai alina suferinţele de disidentă şi ca să i se facă loc în planul editorial a fost scos din acelaşi plan comunistul I.D. Bălan; 2. Descoperim din tabelul cronologic că doamna Ana Blandiana a călătorit în lumea liberă şi sub comunişti cel puţin la fel de mult cât călătoreşte astăzi; 3. Constatăm citindu-i antologia că este o poetă de mâna a doua şi că a abandonat poezia, sau poezia a abandonat-o pe Domnia-Sa de la Revoluţie încoace…

• Ion Beldeanu. Ce credeţi despre aşa-numiţii belicoşi ai generaţiei optzeci?
• Cezar Ivănescu. Aşa cum am mai afirmat-o public, generaţia optzecistă este o generaţie luxuriantă, compusă din personalităţi literare foarte puternice, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Matei Vişniec, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Bogdan Ghiu, Aurelian Titu Dumitrescu, Mariana Marin, Dan David, Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Aluigheorghe, Daniel Corbu, şi lista poate continua… Această generaţie a ajuns la deplina maturitate şi este obligată acum să-şi desemneze liderii şi capodoperele pentru că nimeni nu citeşe 40-50 de poeţi dintr-o generaţie… Din generaţia lui Labiş, mai este citit Labiş, din generaţia lui Nichita Stănescu, mai este citit Nichita Stănescu, fireşte, ambii autori fiind de găsit doar în biblioteci pentru că, în ultima vreme, niciunuia nu i s-a mai tipărit o antologie onorabilă şi deci sunt intruvabili în librării. Nedesemnându-şi liderii şi capodoperele, membrii generaţiei optzeciste riscă să devină un club închis fără o audienţă reală la marele public.

• Ion Beldeanu. Care considerţi că va fi în continuare destinul posterităţii lui Labiş (dacă e bine spus) după această extraordinară carte datorată Dvs. şi doamnei Stela Covaci?
• Cezar Ivănescu. După ce şi Editura Panteon din Piatra-Neamţ va tipări antologia de poezie cuprinzând doar 67 de poeme de Nicolae Labiş, antologie alcătuită de mine, sper ca Labiş să redevină un poet viu şi actual.
Apoi, sper ca demersul nostru, ca autori ai cărţii „Timpul asasinilor“, susţinut de editori, Daniela şi Ion Tomescu, patronii Editurii Libra, şi de dl. Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, sper, spun ca demersul nostru către Ministerul Învăţământului pentru reintroducerea lui Labiş în manualele şcolare să fie încununat de succes, reparându-se astfel o flagrantă nedreptate. Clasicizarea lui Labiş, ca şi a oricărui alt autor, se finalizează prin introducerea în manualele şcolare.